Măcar atât…

La ora când scriu, mă aflu între cele două semifinale: una fuse și se duse, alta se apropie. Despre prima dintre ele, nici nu știu ce aș putea spune, în afara faptului că a fost deosebit de anostă, cel puțin în interiorul celor 90 de minute regulamentare. Noroc de prelungiri, când s-a mai mișcat ceva, de fapt într-o singură direcție, nemții fiind incapabili de replică. Proverbiala rigurozitate nemțească a luat o țeapă de zile mari, „inginerii” din Germania făcând un calcul complet greșit. În mod vădit, în primele 90 de minute au mizat pe leșinul Italiei în prelungiri și, evident, pe propria condiție fizică pe care și-o considerau categoric superioară. N-a fost să fie, italienii impunându-se tocmai la capătul celor 30 de minute adiționale, după ce mai avuseseră și două bare la începutul acestora. Culmea e că lovitura de grație le-a dat-o chiar Moș Del Piero, cel mai bătrân din lot (31 de ani) cu excepția rezervei de portar, Peruzzi (36) care nu a apărat nici o secundă în acest campionat mondial. O dovadă în plus că „bătrânii” acestei ediții sunt cei care au cam făcut legea în meciurile în care au jucat. Dincolo de reușitele excepționale de la golurile italienilor, meciul în ansamblul lui a fost unul anost, searbăd, fără sare și piper, ci doar cu o tacticizare excesivă, între două echipe a căror grijă majoră nu a fost cea de a înscrie, ci de a nu primi gol. Aici a fost, cred, eroarea supremă a lui Klinsmann: schimbarea peste noapte a tacticii de joc. Până acum, Germania a fost cea mai ofensivă echipă, jucătorii ei trăgând din toate pozițiile și de la orice distanță. Asta, cât timp au fost preocupați să înscrie. Atunci când s-au crezut italieni, încercând doar să se betoneze în apărare, s-au păcălit îngrozitor. Și, evident, au primit lecția cuvenită chiar de la inventatorii „lacătului”. Oricum, nemții au depășit pragul până la care aveau dreptul să spere, un eventual loc 3, pe deplin accesibil acum, fiind și el parcă prea mult. Dacă tot mai am câteva ore până la semifinala a doua, am să spun, în încheiere, că mi-aș dori ca Franța să fie câștigătoarea, în ideea că mi se pare mai capabilă de spectacol decât Portugalia și că pentru Franța joacă „ultimul mohican” dintre marii artiști ai balonului, Zidane, chiar dacă acest titlu i l-ar putea contesta Figo, „juniorul” cu 1 an mai tânăr. Și chiar dacă Franța s-ar blinda în apărare mai dihai decât nemții și italienii la un loc, dacă e să ne așteptăm la sclipirile care dau tot farmecul fotbalului, atunci numai Zizou este capabil de asta.