„Mă voi bucura, chiar și de dincolo…”

Ne-a părăsit tiptil și tăcut cărturarul bucovinean Emil Satco. Bucovinean prin suflet și simțire, pentru că, deși cu baștina în județul vecin, Botoșani, Emil Satco s-a identificat cu spațiul bucovinean, unde s-a înrădăcinat statornic din ani de fragedă junețe, slujind cu modestia-i senină, dar cu râvna și tenacitatea cărturarului minuțios, locul în care și-a investit speranțele, căruia i-a închinat opera și-n care și-a găsit împlinirea. Spiritul lui Emil Satco va supraviețui oricărei materialități trecătoare, pentru că, în galeria de chipuri, cu multe copii și puține originale, a celor care și-au închinat trudnica viață culturii, lumina lui va pulsa fără încetare, alimentată de energia valorii sale incontestabile. Cel care, ca slujitor al cărții, s-a aflat la originea demersului prin care biblioteca județeană suceveană a primit numele de Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera” și care este autorul (mă limitez doar la lucrarea-i din urmă, cu care și-a încununat cariera de scriitor, cercetător și istoric al culturii, lucrare care va constitui un reper pentru mai multe generații de acum încolo) „Enciclopediei Bucovinei” (monumentală scriere în două volume, care, așa cum spunea, la lansarea din primăvara anului 2005, prof. univ. dr. Ion Popescu Sireteanu, constituie „un omagiu adus Bucovinei cu toate durerile și bucuriile sale”) și-a cinstit și și-a sfințit cu prisos locul prin faptă și operă, consumându-și, așa cum scrie prietenul său dr. Ioan Iețcu, în medalionul pe care i l-a dedicat în volumul „Destine umane mai puțin secrete”, „pasiunea și valoarea cu decență și discreție”. Spunea Emil Satco, cu lumină jucăușă în ochi, atunci când și-a văzut tipărită lucrarea, că „ acum, sunt cu sufletul împăcat, mi-am făcut datoria față de Bucovina și-i rog pe doctori să mă țină în viață, pentru că mai am ceva de lucru”. Din păcate, cu oricâtă grijă l-au înconjurat aceștia, mosorul vieții sale s-a deșirat. Mai avea într-adevăr, cum îi mărturisise într-un interviu unui alt prieten de-al său, prof. univ. dr. Mihai Iacobescu, „în șantier, două mari lucrări”, dar a păstrat tăcerea asupra lor. Îi plăcea să facă surprize. A lansat însă, din postura celui care și-a definit personalitatea prin patima scrierii, și un îndemn către toți cei care credeau că, dacă ar avea documentația lui la îndemână, ar putea face ce a făcut și el: „Munciți, ca mine, peste trei decenii, bateți țara în lung și-n lat, scormoniți arhive și biblioteci, descoperiți surse de informare, întocmiți-vă documentația de care aveți nevoie și dați apoi la iveală lucrări mai valoroase decât modestele mele de pe răbdătoarele hârtii. Mă voi bucura, chiar și de dincolo…”. Să-i păstrăm vie amintirea și, dacă suntem vrednici, să-l bucurăm urmându-i îndemnul!