Mă simt trădat

Calculul obiectiv e una, iar ceea ce trăim urmărind echipele noastre e cu totul altceva. Tocmai de aceea, faptul că am fost eliminați când ne era lumea mai dragă și visul mai accesibil, nu reprezintă o tragedie în sine: în fond, șansa noastră, pe hârtie, era a patra, în procente apropiindu-se de zero. Filtrând însă prin ventricolul stâng participarea noastră la turneul final după aproape un deceniu, sigur că am traversat niște stări nu tocmai sănătoase: pe unii ne-au luat durerile de inimă, pe alții de cap, ba știu chiar și o doamnă profesoară a cărei sarcină a fost nițeluș amenințată de tensiunea din meciul cu Italia! Dincolo de toate, la cât ne consumăm noi ca proștii, s-ar fi cuvenit ca și armata trimisă în teren să se comporte măcar onorabil. Iar onorabil, vă place sau nu, înseamnă cu totul altceva decât să ciupești un punct de la ăia și un altul de la ăilalți, ca șuții, aproape băgându-le mâna în buzunarul cu puncte. Ba mai încercând și a treia oară, sub acoperirea perfect…neregulamentară că hoțul neprins e om cinstit…Și nu e! Și nu scapă veșnic: pot fi păcăliți o dată, de două ori, dar crapă până la urmă. N-are sens să căutăm neapărat vinovații, fiindcă n-a fost nici măcar unul mai prost decât alții, ci pur și simplu au fost toți o apă și-un pământ! Proști, leneși, tembeli. Că-s proști, știam. Dar nu mi-am imaginat vreodată că poate exista atâta delăsare și nesimțire. La ce or mai fi cântat imnul ăla, dacă se vedea la fiecare atingere de minge (de fapt la fiecare luft ori ratare) că îi doare fix…acolo de imn, și de steag, și de noi toți dar mai ales de fotbalul care le e meserie (aiurea!) Cât timp vom avea în teren legume ca Cociș, catastrofe ca Tamaș (care gol nu e al lui? Mai tare, că nu s-aude!!) ori ca Nicoliță pe care-l întrebi de ce aleargă ca dementu’, n-ar ști ce să-ți răspundă, avem șansa zero. Generația emo? Loseri? Generația de aramă coclită? (Toate sunt titluri din ziarele românești). Aiurea! Generația Pițurcă. Cu asta am zis tot.