De obicei, de vreo doi ani încoace, de când am DVR, când e musai să plec undeva iar lipsa mea se suprapune pe câte ceva interesant la televizor, las la înregistrat respectivul program. Am văzut cu întârzierea firească în asemenea situații câteva meciuri interesante, niște curse de Formula 1, ba chiar și niște concerte ori câteva ediții de „Top Gear”. Miercuri urma să plec la București la concertul lui Bob Dylan. Am și făcut-o. Să tot fi fost pe la Adjud când mi-am amintit că am uitat să programez pe înregistrare meciul România – Macedonia. În situații similare (că am mai comis-o…) mă apucau dracii, îmi reproșam că sunt bezmetic, că uit (deh!, vârsta) lucruri importante. De data asta mi-am spus că poate e mai bine așa, astfel încât nu m-am deranjat nici măcar să-mi sun soția și s-o rog să înregistreze ea. Acum, după ce panarama a devenit istorie, țin să-mi adresez mulțumiri pentru această neglijență, dar și mai multe și mai adânci mulțumiri i se cuvin domnului Bob Dylan care, programându-și concertul în ziua și la ora aia m-a scutit de o căruță de nervi și de un camion de înjurături pe care cu siguranță că nu mi le-al fi putut reprima.
Întrucât am mai scris, chiar zilele trecute, despre ce se întâmplă la Națională, cred că lucrurile au luat o întorsătură prea serioasă pentru a mai fi tratate cu înțelegere sau chiar cu umor. Răzvan Lucescu a avut tot timpul din lume pentru a ne arăta capacitățile sale profesionale. Din ce ne-a arătat, am văzut că… nu-s! Astfel încât, pentru a nu-i mai prelungi inutil agonia (și nici pe-a noastră) cred că a venit vremea ca la Națională să vină chiar un antrenor. De vreo 10-12 ani facem doar experimente, cu fel de fel de berbeci, de veleitari, de maimuțoi. Numai antrenori – nu. Iar când zis „antrenor” vreau să spun „străin”. Nu-i o rușine nici în țări nițeluș mai răsărite. Anglia, de exemplu, cât e ea de conservatoare, și tot s-a învrednicit ba de-un suedez, ba de un italian. Noi n-om găsi, oare, vreunul? Unul care să descopere chiar fotbaliști, nu fițangii, nu leșinați, nu derbedei. Și care să piardă și el, o vreme, niște meciuri, fără însă a da vina pe arbitri, pe public, pe climă. Pentru asta, însă, condiția minimă e să fie chiar antrenor. Adică nu român.
