Lupta cu ispitele (II)

Duhurile necurate își îndreaptă lucrarea lor mai cu seamă în trei direcții: 1. să ne facă iubitori de argint, adică să adunăm cât mai mulți bani și cât mai multe lucruri materiale, pentru că diavolul știe că „iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor” (I Timotei 6, 10). Cine caută numai câștiguri materiale, acela uită repede de Dumnezeu. Iar de aici încep toate celelalte patimi și păcate.
2. să ne facă iubitori de slavă deșertă, adică să căutăm lauda oamenilor, să ne mândrim cu darurile pe care le avem și să dorim posturi înalte de conducere pentru a-i stăpâni pe oameni. Știm că diavolii au căzut de la fața lui Dumnezeu tocmai pentru nebunia mândriei lor de a fi ca Dumnezeu, de a se pune chiar în locul lui Dumnezeu. De asemenea, primii oameni Adam și Eva, ispitiți de diavolul, au vrut și ei să fie ca Dumnezeu, dar nu în comuniune cu El, ci singuri, fără Dumnezeu, pentru a fi „autonomi” sau „liberi”, cum am spune astăzi. Numai că excluderea lui Dumnezeu din viața noastră ne duce la sclavia păcatului și a viciilor, la posedarea de duhuri necurate. Mândria este o boală sufletească dintre cele mai grele care-l face pe om să-și vadă numai calitățile, nu și defectele, să creadă că are numai drepturi, nu și datorii. Omul mândru este permanent nemulțumit; el se justifică pe sine, critică și judecă pe alții și crede că numai el are dreptate…
3. să ne facă să căutăm pe orice cale plăcerile trupești care înăbușesc în noi tinderea firească spre Dumnezeu și ne transformă în robi ai trupului. Despre pofta trupească Sf. Ap. Pavel spune: „Căci dorința cărnii este moartea, iar dorința duhului este viață și pace. Fiindcă dorința cărnii este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu” (Romani 8, 6-7).
Trupul a fost creat de Dumnezeu pentru a fi locaș al sufletului care este suflarea de viață a lui Dumnezeu în fiecare om. De aceea, Sf. Scriptură numește trupul omului „casă a lui Dumnezeu” și „templu al Duhului Sfânt”. Rostul trupului este ca să se sfințească împreună cu sufletul, cu care formează o unitate indestructibilă, împlinind poruncile lui Dumnezeu. Iar cea dintâi poruncă dată de Dumnezeu oamenilor este tocmai unirea trupească în vederea înmulțirii neamului omenesc: „Fiți rodnici și să vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți” (Facere 1, 28). Unirea bărbatului cu femeia are deci ca scop nașterea de prunci. Sf. Ap. Pavel spune chiar că „femeia se mântuiește prin naștere de prunci” (I Timotei 2, 15). A căuta doar plăcerea în unirea trupească și a evita scopul nașterii este un păcat împotriva firii care, mai devreme sau mai târziu, se răzbună prin tot felul de boli și suferințe. Iar limitarea sau refuzul nașterilor, practică generalizată printre creștini, diminuează în mod drastic numărul creștinilor în favoarea adepților altor religii care au mai mult respect față de porunca înmulțirii.
Despre celelalte păcate trupești atât de răspândite astăzi, rușine este a și vorbi. Dar acum simțul rușinii a dispărut iar lumea se întoarce la Sodoma și Gomora!
Rugăciunea și smerenia Iubirea de argint, mândria și păcatele trupești sunt, deci, cele trei mari ispite ale diavolului îndreptate împotriva oamenilor, fără deosebire. Din păcate, cei mai mulți sunt biruiți de ele pentru că nici măcar nu cred că există un război duhovnicesc la care trebuie să se angajeze. Iar fără luptă nu există biruință. Pentru noi cei credincioși, armele de toate zilele în războiul împotriva diavolului sunt: rugăciunea, însemnarea deasă cu semnul Sf. Cruci, stropirea cu apă sfințită, metaniile, postul și, mai ales, spovedania și împărtășirea cu Sf. Taine. Noi știm că războiul diavolului începe întotdeauna prin gândurile rele, pe care trebuie să le refuzăm de la început. Pentru că altfel gândul rău devine faptă rea, iar fapta rea, repetată, devine patimă sau viciu, de care nu ne mai putem elibera ușor.
Sfinții mai spun de asemenea că smerenia singură poate birui toate ispitele. Dar cine are smerenia lui Hristos!
Aceeași sfinți ne învață că cele trei ispite diavolești – iubirea de argint, mândria și păcatele trupești – pot constitui un îndreptar de spovedanie. Când ne spovedim este foarte bine să ne cercetăm conștiința luând în considerare aceste ispite pentru a vedea care ne luptă mai mult sau care ne-a biruit deja.
(Mitropolitul Serafim)