Lumină din „lumină”

Aud în fiecare an, de Paște, exaltările astea cu lumina, cu să fim mai buni, cu să se pogoare în suflete nu știu ce pace și multe alte citate din tot felul de înțelepți. Pe care, bineînțeles, eu unul nu dau doi bani. E doar o altă față a prefăcătoriei. E doar o altă vrăjeală. Nu mă refer aici la cei cu adevărat pătrunși de credință. La cei care au înțeles cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu și îl aplică în fiecare clipă a vieții lor, fără a aștepta vreo răsplată. Și nici la cei care se căiesc sincer de păcatele de peste an. Mă refer la cei care, mulți, prea mulți, din păcate, doar se dau credincioși. Și își fac o mie de cruci. Ei rezonează cu lumina, cică. Privesc spre cer și oftează spunându-ți doct ce mare suferință a avut Iisus. Și cum s-a sacrificat El pentru oameni. Din mare dragoste. Numai că din dragostea Lui, ei nu simt nimic. Ce-au înțeles din Paște e îmbuibarea și parada pe la biserici. An de an.
Nu contează că în rest nu ținem cont decât de noi și de interesele noastre meschine. Nu contează că pe tot parcursul anului nu dăm doi bani pe cei aflați cu adevărat în suferință. Pe cei care cu adevărat ar avea nevoie de ajutorul nostru. La Paște și Crăciun ne dăm creștini și cu frica lui Dumnezeu și-am rezolvat problema. După ce cumpărăm toată mâncarea din magazine, dăm buzna la biserici în noaptea de Înviere.
Am fost și eu o dată. Curios să îmi observ semenii. În fața mea era un domn. Îmbrăcat bine. Cu o lumânare în mână. Mi s-a părut evlavios așa, cum privea el în depărtare. Încercând să pătrundă spiritul sărbătorilor. Când m-am apropiat mai tare mi-am dat seama că era rangă de beat. Dar se ținea pe picioare, determinat să ia lumină. Chiar am fost foarte interesat să văd ce face.
Imediat după miezul nopții a aprins lumânarea de la cineva. A spus de vreo două ori Hristos a înviat și s-a retras demn. Cu gândul sigur la alt păhărel și la o fripturică. Doar a trecut postul, nu? Să înceapă excesele.
Mă iau după el. Domnul iese din curtea bisericii. Merge un pic clătinat dar cu o mare grijă pentru lumina pe care o poartă. Face câțiva pași și o pală de vânt îi stinge lumânarea. Se oprește. Privește atent în jur. Nu e problemă. Vin alții. Ia de la ei. Nu are noroc. Lumânarea i se stinge din nou. Din nou face apel la bunătatea creștinilor. Situația se repetă de câteva ori. Lasă evlavia la o parte și scapă câteva înjurături. Nu-l scap din ochi.
Merg la câțiva pași în spatele lui. Se oprește. Se caută prin buzunare și scoate o țigară. Și-o înfige între buze. Se scotocește după brichetă. Nu are. Scot și eu pachetul și-mi aprind următorul cui la sicriu. Se întoarce spre mine.
– Nu vă supărați, îmi dați un foc?
– Sigur.
Îl servesc. Nu mă pot abține.
– Frumos la Înviere, nu?
– Minunat. Dacă aș ajunge cu lumânarea asta acasă mai repede, bine ar fi. Că mi s-a stins de nu știu câte ori.
– Deh, păcatele, zâmbesc eu.
Nu gustă umorul. Se îndepărtează. Plec și eu, uitându-mă cum iar i se stinge lumina. Face un gest nervos. Se uită spre mine. Se apropie.
– Îmi vindeți bricheta? Că e singura cale să ajung naibii acasă cu focul ăsta aprins.