Lumea ca un păstrăv

Fusese toamnă când l-am lăsat liber după ce, dolofan și cu zbatere greoaie, l-am văzut în iarbă, necăjindu-mă apoi să nu-l rănesc atunci când i-am desprins cârligul linguriței dintre fălci. Fusese un păstrăv mare și i-am dat drumul gândind că peste un an voi veni acolo cu discipolul.
Discipolul e fiul meu cel mare. Viața a făcut să ne revedem doar o dată pe an, în vacanța de vară când, de la mii de kilometri, vine în țară. Poartă cu el de fiecare dată lanseta, mulineta și câteva lingurițe pentru păstrăv. Le poartă cu obstinație de pe când avea vreo șapte ani. Acum a trecut de optsprezece. Sosește mereu în iulie – se știe, luna cea mai zgârcită cu pescarii – și pleacă mereu dezamăgit. Dar, spre lauda lui, nu se lasă, punând insuccesele sale halieutice în seama vântului, a ploii și a altor dușmani neștiuți ai pescarului.
Pe Bistrița Aurie, unde eu sunt oarecum „de-al locului”, el are o vorbă: „Tată, râul ăsta te cunoaște numai pe tine”. Mă întristează spusa lui, dar îi dau dreptate fiindcă toamna primește mereu prin poștă fotografiile peștilor prinși de mine, după plecarea sa. Acum însă, fără doar și poate că va prinde. Îl va prinde. Păstrăvul „meu” este acolo, știu bine, și pe el îl așteaptă.
De zeci de minute arunc bulboanei priviri pline de reproș sau, după caz, dau sfaturi și aprob cu glas tare manevrele flăcăului. El e serios, atent și, în ciuda timpului scurs din ziua începută sub promisiunea mea „Astăzi vei prinde!”, încă păstrează pe chip o încredere senină și înduioșătoare. Lanseta mea, o veche telescopică Balzer-mini, stă strânsă în rucsac. Sunt hotărât să nu o scot, rămânând numai ghid, sfătuitor și ajutor la nevoie. Numai să fie la ce să-l ajut! – îmi spun amărât, căci râul se arată neînduplecat.
I-am povestit despre păstrăvul care pândește în acest loc și văd bine cum argumentul meu – asemenea altora la fel de certe – i-a generat acea înverșunare tăcută și optimistă care face din pescari, în general, niște ființe de o inocentă și ridicolă măreție.
Dar, degeaba. Rotativa a brăzdat dorna în tot felul: la fund, între ape, de-a latul, oblic, în amonte și în aval. E drept că recuperările făcute de-a lungul unui trunchi de molid prăbușit în curent nu mi s-au părut destul de adânci. Dar nu vreau să par savant: e la mijloc, știu, eterna senzație a dascălului că el ar face totul mai bine, „mai perfect”. „Uite, puiule, cam cum trebuie”- zic totuși doct, lungindu-mi lanseta într-un târziu. Da,… nu m-am abținut, dar va fi numai o demonstrație tehnică. O lansare și basta.
Lingurița mea zboară cu eleganță, cade lângă buștean, se scufundă. Înfig varga în apă și recuperez. Fluturele metalic bate pietrele enigmaticului cotlon fluid, vibrând cuminte și – nu se putea altfel! – căpcăunul a ținut să mă glorifice. A atacat hulpav rotativa, gata să-mi smulgă undița din mână. Inconfundabila împiedicare vie din adânc, înțeparea scurtă, elastică, două clipe legate ce fac din pește, lansetă și pescar un „tot” armonios, încordat și crud. Dincolo de privirea mea este o zbatere năpraznică pe care doar vârful lansetei o trădează. Mulineta „cântă”. „Cânt” și eu: „A luat-o!”. El era și de data asta nu l-am mai iertat.
Facem fotografii pe rând, trecând peștele de la unul la altul. Zâmbesc trist, jenat că mi s-a întâmplat mie, la singura lansare, mândru oarecum de reușita demonstrației. Aș fi fost tare fericit să îl prindă el și, privindu-mi pruncul prin obiectivul foto, de la înălțimea celor 1,90 metri cât are acum, răsună implacabil: „Vezi tată, râul ăsta te cunoaște numai pe tine”.
A început să plouă somnoros peste optimismul meu și peste păduri. Urcăm alți kilometri de râu. Părăsim mașina grăbiți după un „Aici!” pe care l-am decretat marțial, la vederea unei stânci în surplombă, umbrind șuvoiul. Este locul care îmi dăruiește un păstrăv bun în fiecare an. Discipolul lansează lung, mulineta lucrează și o virgulă alburie s-a înfiripat sub unde. S-a văzut numai din poziția mea. Discipolul simte lovitura, tremurătura, și înțeapă repetat, privindu-mă mirat că s-a întâmplat minunea. În ochi i s-a aprins cunoscutul amestec de triumf și teamă că va scăpa peștele.
Peste câteva clipe îl fotografiez. Păstrăvul atârnă inert în triplul linguriței. Nu este chiar monstrul din poveste, dar e unul bun, măricel. Îndărătul lui se află doar un zâmbet relaxat și larg, de învingător. Și, în timp ce potrivesc imaginea, descopăr cu uimire cum anii au trecut, viguroși, în bărbatul tânăr din fața mea. Declanșez o dată, de două ori, de trei ori, să fiu sigur, în vreme ce, ca la ruperea unei vrăji aud: „Acum plec liniștit și-mi simt vacanța împlinită”. Îl felicit, îl strâng în brațe bucuros de parcă ne-am regăsit scăpând dintr-o mare primejdie grație bravurii. Leul din Nemeea să fi fost la picioarele noastre și nu aș fi fost mai mândru de isprava lui.
Din când în când privesc fotografiile: strașnică dovadă că uneori viața e îngăduitoare și lumea perfectă. Având ea, lumea, dimensiunea și chipul unui păstrăv.
De la întâmplare anii au trecut, mulți. Nu bănuiam atunci că acel păstrăv avea să fie ultimul lui păstrăv. Ultimul dus acasă. Fiindcă de atunci, de câte ori ieșim la pescuit, vraja fiind ruptă, el prinde. Stă ca pe ace până îl fotografiez cu „prada”, ținând păstrăvul în palme ca pe un fulg de nea și se repede să-l redea apei. Iar zâmbetul lui nu mai are de a face cu victoria, ci cu lumea. Și cu cea a păstrăvului.