LUME, LUME!

Coada e-o instituție utilă, ce se cuvine respectată. Taică-meu, fie-i țărâna ușoară, a fost contrariat și frustrat când revoluția a desființat cozile. De ani și ani, acolo se întâlnea, la 4 dimineața, în așteptarea laptelui, cu pensionarii lui, într-o pseudo-agora numai bună de înjurat regimul. Era locul de apel în care nu numai că se comentau (amar, acid, corosiv) „evenimentili”, dar se și făcea apelul: cutare n-a venit de două zile, ia să citim rubrica „decese” din gazetă… Dincolo de cozile paroxistice, totuși, atipice, lăsate cu leșinuri și păruieli, mai funcționează și azi, pașnic, venerabila instituție, rămasă cu dublă funcție: de cunoaștere și (re)socializare. La coadă mai afli una-alta, mai înțelegi tristețea celuilalt și, înainte de orice, cunoști caractere. Am avut, recent, două astfel de revelații, în temeiul cărora aș putea scrie o proză intitulată „De ce urâm femeile” (Cărtărescu, cum se știe, preferă altă viziune: „De ce
iubim femeile”)… Găsesc, în cutia poștală, un aviz și iată-mă-s la coadă. Oficiul e mic, înghesuit și bine populat – dar nu și dincolo de bariera ghișeelor, unde operează o singură funcționară. Coada-i respectabilă; în fața mea, o doamnă-domnișoară calmă, liniștită, stăpână pe prerogativele ei de primă venită. Trimite un mandat. Pe vremea îndepărtatei mele tinereți, când prezentai un mandat, ți se scria de mână recipisa, ornată în final cu ștampila bușită militărește; dura 15-20 de secunde. Acum, după ce ne-am modernizat și computerizat, se completează electronic un formular ce necesită interminabilă clămpănire pe tastatură. Durează dublu față de scrierea cu pixul, dar dacă ne-am modernizat, s-o ținem pe si. Când credeam, că-mi vine rândul, onorabila mai prezintă un mandat. Clamp-clamp-clamp, boaf ștampila: au trecut mai bine de zece minute! Urmează mandatul al treilea, completat întâi de mână, de expeditoare, pe marginea ghișeului și apoi clămpănit electronic conform ritualului. Același joc cu mandatul al patrulea, după care, desigur, vine al cincilea. De ce nu și-o fi completat formularele de acasă, că nici adresele nu le știe pe de rost și le tot caută într-o agendă… După jumătate de oră, în care coada s-a împlinit și tot împlinit, madama scoate din poșetă cinci plicuri și, imperturbabilă, începe să caligrafieze meticulos cinci adrese: îi înștiințează pe andrisanți că le-a trimis banii. Încerc s-o întreb de ce nu și-a scris plicurile la domiciliu și-s onorat doar cu-n disprețuitor zâmbet subțire. În subtext: „Vezi-ți, omule, de ale tale!” În fine, după 55 de minute cronometrate pe ceas, adică după câte o oră furată din viețile celor rânduiți la coadă, nesimțita madamă pleacă, aruncându-ne o privire de sus: „Ce mai vor și amărâții ăștia?” A doua revelație am avut-o în sala de așteptare la dentist. Pe scaunul de tortură, o femeie vârstnică. Alături, o jună îmbrăcată în danteluțe o mângâie pe obraji: „Încă puțin, mami, mai suportă puțin.” Dentista întreabă ce materiale să pună în gura pacientei. Răspunde juna: „Pentru mama mea, tot ce-i mai bun și mai scump. Am venit special din Italia, cu Roberto, ca să-i fac dinții. Nu ne uităm la bani.” Peste două zile, în sala de așteptare, asist la o ceartă crâncenă între aceleași două personaje: se pare că, la mijloc, e-o chestiune de bani. Doctorița anunță că-i gata devizul. Juna se încruntă: „Ce deviz, nu dau nici un ban, să se descurce singură! Puneți-i măsele din fier beton!” Apoi, șoptește cu năduf: „Nu se spală pe dinți, fumează ca un turc și bea de stinge!” În încheiere, către maică-sa: „Nu-ți mai trec pragul și nu mai vezi de la mine o liră! Ceau!” Lume, lume!