Ludmila Moroșanu (Demianova), prodecan al Facultății de Litere și Limbi Străine de la Universitatea Internațională de Științe Umaniste din Odessa (Ucraina), care, cu câțiva ani în urmă, a efectuat în România un stagiu de documentare în vederea susținerii doctoratului și a desfășurat o serie de activități voluntare în cadrul Uniunii Ucrainenilor din România – Ținutul Bucovina, a scos de sub tipar o carte de eseuri bilingvă intitulată „Cu drag din România”.
„România nu doar mi-a îndeplinit toate așteptările, dar mi-a și întrecut toate dorințele”
Cartea, concepută sub forma unei corespondențe mamă-fiică, scanează impresii din România, țară de care Ludmila Moroșanu s-a îndrăgostit iremediabil și care, așa cum mărturisește ea chiar pe prima filă, „nu doar mi-a îndeplinit toate așteptările, dar mi-a și întrecut toate dorințele”.
Înlănțuind acest impresii despre România, care se succed ca niște secvențe cinematografice pentru că sunt relatate cu un apetit special pentru vizualizare, Ludmila Moroșanu construiește această carte care este, așa cum spune drd. Lilia Cazacu (care semnează textul introductiv) „o dovadă incontestabilă a talentului său de a transpune realitățile unei societăți în cuvinte, dar și o oglindă a sensibilității și a spiritului de observație”.
„Realitatea s-a dovedit a fi mult mai frumoasă și mai bună, chiar decât cele mai îndrăznețe presupuneri”
Eseurile, titrate ca scenele de film („Începutul”, „Țiganii”, „La hotel”, „Nunțile”, „Trenurile”, „Viile de la Sinaia”, „Drumul Vinului”…) circumscriu realitatea românească din care autoarea se înfruptă cu toate simțurile acumulând impresii „exprimate în cuvinte simple, dar care, cromatic și literar transmit cititorului emoțiile, trăirile și părerile sale despre poporul român și patria lui”.
„Realitatea – scrie Ludmila Moroșanu – s-a dovedit a fi mult mai frumoasă și mai bună, chiar decât cele mai îndrăznețe presupuneri. În fiecare zi, după trezire, îmi trebuiau câteva minute ca să realizez că această minune se petrece acum, aici și cu mine…Acum înțeleg în română poezii, scriu scrisori lungi. Am găsit noi prieteni cu care mi-e ușor. Acum sunt în turma mea. Primind recunoștință sunt plină de puteri și de dorința de a lucra…”.
Sentimentul de „deja vu”, când a descoperit „același covor țesut în casă” ca cel de deasupra patului bunicii
Ludmila Moroșanu scrie cum i s-a „deschis” România „dimineața devreme, de la geamul autocarului”, cum a rămas impresionată de „abundența de culori” și de „câmpurile în dungi”, scrie despre „furgoanele țiganilor” („m-a încercat sentimentul că mă uit la un film istoric”) și despre „coama căluțului” în care „sunt împletite panglici roșii”, despre hotelul universitar din Cluj „cu apartamente spațioase, verande, balcoane cu toate condițiile moderne”. Scrie despre „peluzele frumos tăiate” și despre „piețele cu obiecte meșteșugite manual”, în care a avut sentimentul de „deja vu” când a descoperit „același covor țesut în casă”, cu aceeași gamă de culori, ca cel de deasupra patului bunicii.
„Românii au ochi deosebiți pe care nu-i veți vedea la nici o altă națiune”
Și mai scrie Ludmila Moroșanu despre dor, despre „dorul adevărat – dragostea dureroasă, simțământ înțeles pur românesc, nu cum îl înțeleg slavii”. „Atunci când spun că românii au ochi uimitori – scrie ea – este pentru că ei știu ce înseamnă dorul; ochii omului din portretele lumii în care întâlnești dragostea dureroasă. Nu veți întâlni asemenea ochi nici la francezi, nici la italieni pentru care dragostea înseamnă doar poftă. Românii au ochi deosebiți pe care nu-i veți vedea la nici o altă națiune. Profunzi, adânci…E imposibil să te uiți în ei mult timp pentru că poți să te îneci. Emană bunătate și în același timp transpare din ei o oarecare tristețe. Îi privești și simți că eșuezi și vrei să te uiți din nou și din nou, parcă te îmbeți și nu mai știi de tine, unde ești și cine ești de fapt”.
