Lucrarea lui Dumnezeu în Ortodoxie

“ Chiar dacă aparent lucrarea lui Dumnezeu în Ortodoxie este mică, în realitate ea este o lucrare mare, numai că omul nu o vede. Avem crâmpeie din măreția acestei lucrări tainice a lui Dumnezeu, crâmpeie din care o să numesc câteva la care mă gândesc acum.
O tradiție a călugărilor de la Muntele Athos spun că, dacă un suflet se mântuiește după moarte și ajunge la viață, până la 12 generații de strămoși se împărtășesc din această biruință, a zice, a vieții, primesc ca un șoc de viață și , dacă ei înșiși nu sunt mântuiți, se pot mântui prin acel suflet care a găsit mântuirea. Părintele Sofronie explică și în felul acesta cel care a găsit mântuirea, cel care s-a păcătuit, a găsit viața. Dacă eu, orișicare eu, găsesc viața, în mine s-au pocăit, în mine s-au spălat toate păcatele pe care le-am moștenit. Vechiul testament vorbește de păcatele care se răsfrâng până la a treia generație numai. Dar iată că acești călugări de la Athos învață că până la 12 generații de strămoșii găsesc viața deși păcatul are energii numai până la a treia și a patra generație.
Mult mai mare este lucrarea lui Dumnezeu decât se vede. Și cred că noi putem să ne încredințăm Domnului, să știe El ce face, chiar când nu vedem noi, chiar când în ochii noștri nu are aerul că știe ce face. Domnul de multe ori nu ne întreabă pe noi, însă știe El mai bine. Și cred că, dacă noi ne trăim smerit viața noastră în sensul adevărat dumnezeiesc, smerenia aceasta este poarta deschisă iubirii și iubirea este porunca cea dintâi a Domnului. Deci, trăind în iubire, trăind în înțelegerea aproapelui, înțelegându-l și în păcatul lui (fiindcă și eu sunt păcătos și nu trebuie să judec), împlinind poruncile lui Dumnezeu, se face în fiecare dintre noi o lucrare a cărei măreție nici nu ne dăm seama. Ne dă Dumnezeu crâmpeie de vederi dintr-astea, ca să ne încurajeze. Dar, precum în viața asta nu putem să vedem toată măreția lui Dumnezeu, ne mulțumim cu aceste crâmpeie, prin care întemeiem și mai mult nădejdea noastră în Dumnezeu și încredințarea că se va dospi aluatul întregii omeniri. Fiindcă și Domnul, când vorbește despre sfârșitul lumii spune: >. Deci și noi să nu ne smintim de lucrurile care vin, că toate lucrurile sunt, nevăzut în mâinile lui Dumnezeu. Și Dumnezeu Își face lucrul Lui în istorie și puterea Lui e înfricoșătoare de gingașă, fiindcă puterea lui Dumnezeu n-are nevoie de violență. Când Domnul își va îndeplini lucrarea Lui pentru mântuirea omului, atunci va veni sfârșitul. Atunci va pune capăt istoriei, odată cu tragedia aceea fără de asemănare, care va fi la sfârșitul veacurilor” (Ibidem, pp. 52-54).
– Aproapele tău, fie bun, fie rău, fie păcătos sau sfânt, oricum ar fi el, este un alt eu însumi
“Am văzut de multe ori în viață cum Dumnezeu ne lasă să fim ispitiți, să ne muncim cu tot felul de lucruri dar, în aceste ispite, nu trebuie să ne pierdem cumpătul, să deznădăjduim, fiindcă nu numai eu sufăr de păcat, nu este numai suferința mea, pe care câteodată nu pot să o mai duc, ci este suferința lumii întregi. Și eu, poticnindu-mă de păcatul meu, fie că l-am biruit, fie că am căzut în el, trecând prin multe suferințe și nedreptăți, devin în stare să înțeleg pe aproapele. Și așa începe să se închege cea de a doua poruncă a Domnului: >. Aproapele tău, fie bun, fie rău, fie păcătos sau sfânt, oricum ar fi el, este un alt eu însumi; tu ești un eu, tu mă cunoști până la urmă. Și eu te cunosc, esențial; nu e nevoie să ne întâlnim ca să ne cunoaștem.
Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulți ani, am fost entuziasmat de căldura cu care am fost primiți de călugări. Ce primitori erau! Ce înțelegători! Și i-am spus unui călugăr: >. Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: >. Și am înțeles că este adevărat cuvântul lui. Esențial ne cunoaștem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea” (Ibidem, pp. 54-55).
– În Apus s-a creat mentalitatea că poți face orice, dar aceasta te împiedică să fii a lui Hristos Cel adevărat.
â “Apusul n-a avut putere să reziste lumii și de aceea în Apus s-au închis biserici de bunăvoie, au fost transformate în magazii, au fost dărâmate.[…] În Apus s-a creat mentalitatea că poți face orice, dar aceasta te împiedică să fii a lui Hristos Cel adevărat. Noua Eră, de exemplu, promovează ideea că totul este îngăduit, de la satanism până la filosofiile cele mai înalte; numai smerenia, pocăința și altele ca acestea sunt lucruri interzise. Psihologic sunt interzise; numai Hristos Cel adevărat este interzis. Căci sunt mulți hristoși – și nu vorbesc numai de antihriștii care înșală pe mulți – ci și idei greșite despre Hristos Cel adevărat” (Ibidem, pag. 56).
– Duhul Ortodoxiei nu este afișare, nu este nici prozelitism; duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie
“Zice Domnul că nu este o poruncă mai mare decât aceasta de a iubi pe Dumnezeu, și pe aproapele. Păstrarea dragostei, însă, trece prin multe greutăți, care ne oțelesc duhovnicește. Ne oțelesc într-un fel foarte curios, paradoxal. Ajungem nu să ne simțim puternici, ci, atunci când suntem slabi, cum spune Sfântul Apostol Pavel, atunci suntem puternici. Suntem puternici pentru că atunci ne smerim și atunci înțelegem pe aproapele și se poate naște în sufletul nostru duioșie față de aproapele. Căci iubirea în Domnul este duioasă. Și atunci, în smerenia și duioșia de care vorbeam, poate lucra nu înverșunarea omului, ci asceza noastră; atunci lucrează în om harul lui Dumnezeu” (Ibidem, pag. 57).
“Duhul Ortodoxiei nu este afișare, nu este nici prozelitism; duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie și revin la ideea aceasta: atenție la cuvântul liturgic, la cuvântul de rugăciune. Deci, duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie. Amintiți-vă cuvântul: >. Și noi, păcătoșii, încercăm, smeriți, să gustăm și să vedem că bun este Domnul în locul în acre ne-a pus, lângă > acelea ale Babilonului apusean, și gustăm și vedem și bem” (Ibidem, pag. 58).
În perspectiva realităților actuale mântuirea este “ mult mai grea și aș aminti un cuvânt pe care Părintele Sofronie îl spune în cartea lui despre >: >, întrucât cred că trăim ultimele clipe ale istoriei, analoage poate cu cele ale Domnului pe cruce.
Mântuirea este un lucru cu neputință la om și deci, dacă este cu neputință, Dumnezeu însuși o face și de aceea trebuie să ne lipim de rugăciune și de Tainele Bisericii, mai ales de Taina Sfintei Împărtășanii. Și așa, ceea ce este cu neputință la om, este cu putință la Dumnezeu” (Ibidem, pag. 61).
“Neamul nostru se cheamă Hristos. Sau, dacă vreți, neamul nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu. Noi suntem Israelul cel nou, Israel în duh. Căci iar revenim la tema Duhului și a adevărului. Patria noastră nu este România sau Rusia sau Anglia, este Ierusalimul cel de sus; paria noastră este cea care vine, nu cea unde ne-am născut. Ne-am născut într-un , ca și păsările, și trăim în el până ce ne vor crește aripile, până ce vom zbura și noi, ca să ne luăm zborul veșnic. Iarăși zic, nu disprețuim neamul. Pentru mine, mai ales, a mă naște român a însemnat mai cu seamă a primi Botezul Ortodox și pentru asta am fost, mai mult decât pentru toate, recunoscător lui Dumnezeu.
Dar observ niște fenomene interesante. Mă simt mai aproape de voi decât de toate neamurile printre care am trăit cu mult drag și cu multă bogăție sufletească, în pribegiile mele. Dar mă găsesc mai aproape de voi, într-un fel și chiar și ce numesc eu astea ale mele, care trag să mă îngreuieze și să mă doară, s-au mai consolat când am început să zburăm pe deasupra meleagurilor românești și a pământului acesta” (Ibidem, pag. 62).
– Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toatele celelalte se vor adăuga vouă
“Căutați acum la Cuvântul Domnului, căci nu mai este vreme pentru griji omenești. Îmi vin în minte două cuvinte din Evanghelie. Mai întâi: >; și al doilea cuvânt: >. Mergeți la esențial! Și într-adevăr, am văzut în viața mea că țelul adevărat al omului, adică înțelegerea minții și a gândului lui Dumnezeu pentru om, mântuire și tot restul, Dumnezeu îl dă în chip nevăzut. Și e nevoie de rugăciune și de înțelegerea aceasta a lui Dumnezeu, chiar până la dragostea de vrăjmaș, cum spune Sfântul Siluan. Adică să știi că și vrăjmașul este făptura lui Dumnezeu și că numai Dumnezeu îl poate lumina prin rugăciunea mea, dacă o fac. Numai El îl poate stăvili și îndruma să nu facă prea mult rău. Și așa nu numai pe vrășmași, dar și necunoscuților și străinilor Dumnezeu le pune în inimă ceea ce ne trebuie, numai noi să nu-L trădăm pe Dumnezeu”. 26
“Să luăm aminte la cuvântul Scripturii, la cuvântul rugăciunii, fiindcă în el se găsește ascuns izvorul vieții. Este ascuns, dar se dezvăluie în măsura în care dorim și ne cultivăm. Cuvântul este unul din numele lui Dumnezeu. Se numește Fiu, dar este și Cuvânt și lui Dumnezeu și de aceea Cuvântul, cum spunea de mult Părintele Sofronie, are rădăcini metafizice, adică nu-I așa doar o > prin care eu pot să spun ceva și voi puteți înțelege gândirea mea. Cuvântul provine din niște energii dumnezeiești. Prin cuvânt Dumnezeu a făcut cerul și pământul. Dumnezeu a spus > și a fost. Cuvântul este o energie creatoare, o energie care devine periculoasă, mortală, când e rău întrebuințată. Dar cuvântul este, la modul pozitiv, o energie de comuniune, de împărtășire. Omul găsește puterea cuvântului tocmai în rugăciune, împărtășindu-se din gândurile lui Dumnezeu sau gânduri dumnezeiești, experiențe trăite de alții înaintea noastră, de sufletele cele mai luminate ale Bisericii. În rugăciune, deci, cuvântul începe să-și regăsească puterea sa adevărată, fiindcă în rugăciune cuvântul este comuniune reciprocă între Dumnezeu și om.
Așadar, trebuie să luăm în serios cuvântul, adică trebuie să trecem de la nivelul de informație al acestuia la cel de comuniune, de trăire. De exemplu, ziarul, în general, dă informații. Dar când doi care se iubesc își spun: >, aceasta nu mai este doar o informație; se împărtășesc unul de celălalt. Trăiesc cuvântul la nivelul acela la care le place să îl audă, dar și să-l spună. Acesta este planul duhovnicesc al cuvântului.[…]
Este absolut necesar ca și noi să trecem peste nivelul informativ al cuvântului și să ajungem la nivelul de împărtășire, de rugăciune, în ascultarea Sfintelor Scripturi, în comunicarea noastră unul cu altul, pentru că atunci intrăm într-adevăr în împărtășire, în sfânta împărtășire, poate nu încă cu Trupul și Sângele lui Hristos, dar cu Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu. Vedeți că și Sfânta Liturghie este alcătuită în așa fel încât ea culminează mai întâi cu împărtășania cuvântului (de aceea se face ieșire cu Sfânta Liturghie) și după aceea, partea a doua a Liturghiei culminează cu Trupul și Sângele lui Hristos. Sfânta Liturghie amintește și momentul d la Cina cea de Taină, când Domnul, înainte de a-I împărtăși pe Sfinții Apostoli, le-a spus că ei sunt curați prin cuvintele pe care le-a rostit lor.
Cuvântul este energie care curăță, care sfințește, care odihnește (vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvintele pe care noi le întrebuințăm în sens contrar) și, prin aceste energii, intrăm în energia creatoare a lui Dumnezeu. Se întâmplă foarte multor oameni să audă de multe ori unele cuvinte în rugăciuni, în cântări, în Scriptură și să nu le înțeleagă, dar, dintr-o dată, auzindu-le, să fie luminați și să priceapă înțelesul lor. Din acel moment nu vor mai fi niciodată străini, în întuneric, ca mai înainte. S-au împrietenit cu acestea, s-au împărtășit cu ele și ele i-au schimbat. Părintele Sofronie spunea că aceasta este clipa în care omul trăiește Cuvântul lui Dumnezeu ca Lumină. Este tocmai ca la început, când Dumnezeu a spus: >, și a fost lumină” (Ibidem, pag. 65).
(IEROMONAHUL RAFAIL NOICA)