Liturghierul românesc din vremea Mitropolitului Dosoftei

După mai bine de un secol de la tipărirea Liturghierului lui Coresi, care a avut un tiraj mic, fapt pentru care nici nu s-a păstrat până în zilele noastre și nici nu a fost foarte asumat de preoțimea românească, Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, a tipărit în teascurile de acolo la 1679 o nouă ediție a Liturghierului, de data aceasta mărturisind că a fost realizată și o verificare cu versiunea greacă.
Născut, crescut și educat într-o familie profund românească, Dosoftei Barilă a avut acces și la școlile Occidentului. La Liov, unde a studiat la Școala Frăției Ortodoxe, el a avut acces la limbile clasice, greaca și latina, apoi la slavona bisericească, ucraineană și polonă. Dosoftei a devenit la scurtă vreme unul dintre poligloții vremii. Această erudiție i-a permis să se gândească la introducerea limbii românești în cultul liturgic. Avea, prin educația sa, instrumentele necesare. Astfel, convingerea de căpătâi a marelui mitropolit a fost aceea că poporul trebuia să înțeleagă slujba Sfintei Biserici.
Din dragoste pentru poporul și limba română, mitropolitul a cerut Patriarhiei Constantinopolului binecuvântarea pentru tipărirea unor cărți cu textul liturgic în limba țării. Deși argumentarea a fost bine construită, răspunsul a fost inițial negativ, considerându-se o inovație introducerea limbii române în cultul liturgic.
Cu toate obstacolele, Mitropolitul Dosoftei a făcut primul dar limbii liturgice românești și întregului popor român: Dumnezăiasca Liturghie (Iași, 1679). Cartea a fost retipărită într-o ediție îmbogățită, în anul 1683, reprezentând prima traducere în care erau cuprinse toate cele trei Liturghii în limba română. „Din cât S-au îndurat D-zău de ne-au dăruit mila Sa, dăruim și noi acmu deodată acest dar limbii rumânești s[vâ]nta Liturghie scosă pre limbă rumânească de pre elinescă, de lauda lui D-zău să-nțăleagă toți carii nu-nțăleg sârbeaște sau elineaște. Carea priimind ca un odor cel mai scump ceresc, pre D-zău să lăudaț, și pre noi la svânta rugă nu uitareț, și fiți sănătoși” (din file de manuscris).
Publicarea cărții făcea parte dintr-un program bine conceput. Pentru accesul cât mai larg și înțelesul slujbelor, Mitropolitul Dosoftei va publica și alte cărți în limba română, precum Psaltirea de-nțăles (Psaltirea slavo-română), în 1680, și Molitvănicul de-nțăles, în 1681. În prologul intitulat „Cuvânt depreună cătră toată semințiia rumânească”, alcătuit după schema celui din Cazania lui Varlaam, din 1643, Dosoftei își motivează acțiunea sa novatoare prin dorința mărturisită ca „să-nțăleagă toți carii nu-nțăleg sârbeaște sau elineaște”.
Într-o notiță cu întrebări și răspunsuri din finalul predosloviei (cu text alternativ în slavonă, în greacă cu litere chirilice și în română), el face un elocvent paralelism cu substrat dogmatic, citând, în acest sens, argumentele marelui canonist din secolul al XII-lea, Teodor Balsamon, Patriarhul Antiohiei, în legătură cu obligativitatea limbii grecești în slujba bisericească, în care se arată că aceia ce „vor fi de elineasca limbă cu totul nepartnici, pre limba sa slujască Svânta Liturghie”. Același text este reluat într-un apendice de la sfârșitul Paremiilor, numai în limba greacă cu litere chirilice, având titlul în română: Mărturie cum că nu iaste oprit a să cânta liturghie rumâneaște.
Ediția din 1679 cuprinde Proscomidia, urmată de cele trei Liturghii traduse din limba greacă, la care se adaugă: Molitva colivelor, La Paști, molitva cărnii, Ș-alta la Paști, Molitva cea mare de la duhovnic, ucenicilor de ispovadă și Molitve de iertat a tot blăstăm și afurisanie omului răpăosat (Molitva de furisanie). Ediția a doua, care apare tot la Iași, în 1683, este însoțită de o altă confirmare canonică, de data aceasta prin încuviințarea Patriarhului Alexandriei. Cartea conține o gamă mai diversă de rânduieli și rugăciuni, față de cele din prima ediție: Rândul la svințitul antimiselor, Molitva celor ce-ș aduc dar la svânta besearică den fruntea poamelor, Molitvă la area cea cu pâine, Molitvă la culesul viilor, Molitvă la blagosloveniia vinului în cramă sau în pivniță sau la besearică ce-ș duce creștinul vin nou, Slujba Vecerniei, Diaconiile Utrănii, Rânduiala Bdeniei, scoasă din izvoadele ceale vechi grecești, Rânduiala Polunoșniței, Văglașeniile la Paști, Molitve la Svânta Priceștenie, Molitvă la blagoslovitul mâțâșoarelor. Sunt inserate și două texte patristice și postpatristice reprezentative: Cazanie la Gioi mari a dintru svinți părintele nostru Ioan, arhiepiscopul de Țarigrad, Rostul de Aur și o Rugă pentru creștinătate a Svântului Calist, patriarhul de Țarigrad. Unele rugăciuni, printre care și Cazanie la Gioi mari, sunt preluate din Molitvănicul de-nțăles. Doar Otpusturile praznicilor celor domnești și Otpusturile preste săptămână sunt reproduse integral în slavonă. În ediția a doua sunt omise textele La Paști, molitva cărnii și Molitve de iertat a tot blăstăm și afurisanie omului răpăosat. Dacă la baza Liturghierului coresian s-a aflat o versiune slavonă, edițiile mitropolitului moldovean se revendică, după cum am văzut, de la izvoare grecești, dar putem recunoaște și influențele textelor venite pe filieră slavonă.
Lucrarea a fost, cu adevărat, o temelie a limbii liturgice românești. De această traducere s-au folosit toate edițiile ulterioare. Astfel, liturghierele editate de Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul (Târgoviște, 1713), de Mitropolitul Iacov Putneanul (Iași, 1759) sau de Mitropolitul Veniamin Costachi (Iași, 1818) au la bază limba poetică a Mitropolitului Dosoftei. Putem spune astfel, fără a greși, că Sfântul Mitropolit Dosoftei este părintele Liturghierului românesc.
Demersul lui Dosoftei nu a condus însă la adoptarea efectivă a limbii române în cadrul serviciului liturgic. După un an de la apariția tipăriturii de la Iași, gestul mitropolitului moldovean va fi oarecum amendat de Teodosie, Mitropolitul Ungrovlahiei, care va edita la București Svânta și dumnezăiasca Liturghie cu textul slavon și numai tipicul tradus în română, cu motivația că „Liturghiia toată a o prepune pre limba noastră și a o muta nice am vrut, nice am cutezat”. În aceeași formă va fi reeditată Sfânta și dumnezăiasca Liturghie la Buzău, în 1702, și la Iași, în 1715, cu o sporire însă a numărului de rugăciuni în limba română, pe aceeași linie înscriindu-se și Liturghia Sfântului Ioan Zlatoust, tipărită la Rădăuți, în 1745. Introducerea și generalizarea limbii naționale în biserică aveau încă oponenți în mediile clericale românești. În îndreptarul dogmatic, liturgic și canonic alcătuit de Patriarhul Dositei al Ierusalimului, împreună cu Mitropolitul Teodosie, pe care Arhiepiscopul ardelean Atanasie Anghel îl va semna, în 1698, cu prilejul hirotonirii sale de la București, i se recomanda în mod expres ca „slujba de toate zilele să te nevoiești cu de-adinsul să se citească toate pre limba slovenească sau elinească, iar nu rumâneaște sau într-alt chip”, însă i se permitea, în continuare, ca „Sfânta Evanghelie la leturghie să pui să să citească au sloveneaște, au rumâneaște”.
(Pr. Eugeniu Rogoti , Ziarul Lumina)