Lipitorile

Când sunt acasă, în cadă, mă visez în Deltă. Când sunt în Deltă, mă visez în cadă. C-așa e omul: mereu vrea altceva! În virtutea acestui altceva, iată-mă-s din nou hălăduind prin stufărișurile de la Perevolovca, încercând să amăgesc știuca. Scârba, nu vrea și pace! Oricum, Delta nu mai este ceea ce a fost. Și asta nu-i numai opinia noastră, a vizitatorilor mai mult ori mai puțin ocazionali, ci a oamenilor Deltei, care trăiesc (tot mai greu) din pescuit. Cel dintâi lucru care-ți sare în ochi este profunda modificare a ritmurilor Deltei, cândva dictate blând, de lenta sacadare a loviturilor vâslei. Lotca aproape c-a dispărut din peisaj: localnicii s-au yamahizat și pe toate canalele e-o vâjâială a bărcilor cu motor de zici că s-ar cuveni grabnic instalate semafoare la răspântii. Cu treabă, fără treabă, de voie, de nevoie, ambarcațiuni consistent motorizate stârnesc valuri de jumătate de metru, ridicând mâlurile și zăpăcind peștii. A doua constatare: vilele s-au înmulțit într-un an cât în zece. Toate-s înzestrate cu debarcadere betonate, la care-s în ațipire șalupe alintate, nu știu de ce, doar cu nume feminine: Corola, Samantha, Sulfina, Irina, Medeea, Tereza; n-am întâlnit barem un barcaz pe care să-l cheme Vasile, Gheorghe, Ion. Nu lipsesc terenurile de tenis (să vii în Deltă ca să joci tenis?!), aerul condiționat, neonul, piscinele, lămpile anti-țânțari, grătarele și restul tacâmului menit să răspundă oricărui moft de orășean. A treia: prețurile au luat-o razna încă de la Tulcea. O lipitoare (regina momelilor) costă 5 lei (adică, 50.000 lei vechi), o coropișniță, 3. Cultivatorii de coropișnițe și-au ales un bussines fără pereche: amicul meu, doctorul, a lăsat cât ai clipi milionul, dotându-se cu astfel de grațioase și gingașe gângănii, numai bune de trezit somnul. Care, anul ăsta, nici n-a catadixit să le amușineze! Pensiunile, toate la fel (în ce privește prețurile) își justifică tarifele mai ales prin înlocuirea inscripțiilor de la intrare: în loc de trage și împinge, scrie pull și push. Suntem europeni! Un litru de apă minerală, 60.000, o friptură de pește, 140.000… Pe toate le-ai trece cu vederea dac-ar mușca știuca. Dar nu vrea. Motiv pentru care dispoziția noastră este tot mai cenușie. În primăvară (știuca trăgea în prostie!) fata de la bar ni se părea zâna pădurii. Acum, la ceas de toamnă târzie, descoperim că aceeași codană e ceacâră, balcâză, lălâie – o ciumăfaie! Întoarcem pe toate fețele cele două ipoteze „de lucru”: ori n-am nimerit deloc solunara, ori pur și simplu nu-i pește. Prima cade de la sine, câtă vreme totala indiferență a bălții ține tocmai din primăvară. A doua, e de luat în seamă: doar și bărcile localnicilor se-ntorc goale-goluțe din baltă. Lipovenii dau două explicații. Prima: în vară, când au fost căldurile cele mari, apa era amarnic de scăzută și s-au înmulțit peste măsură plantele mâncătoare de oxigen. A doua: plasele monofilament, pe cât de interzise, pe-atât de folosite. (Replică a barcagiului: păi dacă până și pe primarul nostru l-au prins cu monofilament…”) Dacă veți vedea prin gazete poze și relatări despre concursurile de pescuit din Deltă, la care s-au prins știuci cât elefantul, aflați c-am asistat la o festivitate de premiere. S-au dat cupe și diplome până la locul 16. Fericitul clasat pe ultima poziție n-a prins nimic (o voce din public: „Totul e să crezi în tine, Mișule!”), dar cei din frunte chiar au avut a se lăuda cu ditamai capturile. Explicație: s-a pescuit „în incintă”, adică în perimetrul îngrădit, furajat și păzit de personalul hotelului, unde nici să viseze acces undițarul de rând. Ca și cum ai da drumul la somotei în cadă, spre a-l prinde apoi cu miraculoasele lipitori de un euro jumate bucata! Concluzia: complet dezamăgitoare Delta toamnei lui 2007.
La mijlocul lui noiembrie, mă duc din nou.