Inclusiv în folclor, entuziasmul și dedicația în muncă a celor care activează în zona bugetară sunt copios și vesel evocate, așa încât m-am simțit obligat să abordez acest subiect cu toată seriozitatea, limitată, de care sunt capabil. Microbul „miștocărelii”, care m-a infectat definitiv, mă va determina să uit seriozitatea critică și să comentez mai lejer subiectul. Trebuie să spun din debut că hărnicia în domeniul bugetar nu se manifestă liniar, are urcări și coborâri, în funcție de mai multe momente în viața social-administrativă, și chiar politică. Pentru că ținta principală a comentariilor cetățenilor este administrația locală și centrală, la cam o treime din totalul angajaților bugetari mă voi referi și eu la această zonă, deși regăsim hărnicie discutabilă și în sănătate, educație, armată, poliție și chiar justiție.
Administrația are periodic momente de inflexiune, de transformări sau simple jocuri generate de alegeri și urmările lor. Aceste adevărate ruperi de ritm, cum sunt cunoscute în fotbal, se reflectă și asupra rutinei din activitatea angajaților la stat, determinând un plus de hărnicie până la adaptarea la noile condiții sau, cum foarte plastic se exprima un veteran bugetar, până se „rărește sita”. Trist sau din fericire, acest moment este depășit relativ repede și viața continuă în ritmul și cu rezultatele cunoscute. Un alt mod de a simula hărnicia este acordarea de stimulente bănești, care pe termen scurt sunt eficiente, dar apoi sunt considerate niște drepturi bănești de neatins. Și cuvenite tuturor! Se mai numesc și sporuri, iar justificarea lor absolut „inedită” arată imaginația românilor. Trebuie remarcat că hărnicia nou-veniților „în sistem” este temperată în scurt timp de veteranii blazați sub lozinca: „stai ușor, că armata-i lungă”. Să ne mirăm că nu se schimbă nimic?
Dar pot apărea și schimbări, ca regulă de scurtă durată, în momentul apariției altor conducători. Aceștia pot fi modele (de dorit, sunt rari), zbiri (se impun prin forța amenințărilor și sancțiunilor, dar în dese cazuri această atitudine acoperă incompetența) și „diplomați”, cu o capacitate mare de adaptare, cum sunt cei care au avut doar funcții de conducere la „partid și la stat” (nefiresc de mulți).
De fiecare dată, apariția unui nou șef determină schimbări, dar în cele mai multe cazuri sunt de fațadă, exceptând faptul că apar noi angajați care să pună în practică politica noului șef. Și să mărească numărul de angajați până la niveluri ridicol de mari.
Dacă vorbim de hărnicie, suntem obligați să ne referim și la lenea la stat, la modul cum s-a consolidat, de ce este practic imposibil de eradicat și cum este încurajată de legislație și practică. Legislația aferentă administrației este de inspirație europeană (franceză, în special) și poate fi sintetizată într-o propoziție: mai ușor schimbi un premier decât un funcționar de la o primărie comunală.
Iar sancțiunile pentru lene nu există! Cerințele activității la stat (normele de muncă, spre exemplu) sunt mult mai mici decât în privat, dar salarizarea este superioară. Cine are interesul să perieze scheme supradimensionate? Politicul nu riscă! Și nu mă refer doar la administrație (o treime din total). Și domeniile intangibile (educație, sănătate, diplomație, poliție etc.) au scheme imense cu TESA și administrativi. De ce nu apare o ierarhie comparativă între statele europene privind numărul bugetarilor la 100.000 de locuitori? Le este jenă? Posibil. În final, deși voi fi înjurat, voi spune că românul este harnic când nu are alte soluții, precum munca la stat. O dovedesc cei din “privat” sau „de afară” cu brio. Pentru o justiție socială și normalitate, este necesară o dimensionare rezonabilă a organigramelor și „încărcarea” cu atribuțiuni concrete a angajaților la stat. Doar așa va crește hărnicia. Sunt utopic? Aproape sigur, dar spun!
P.S. Corbii au inteligența copiilor de șapte ani, spun cercetătorii. De ce nu au făcut comparația între aceste superbe păsări și politicieni? Întreb și eu.
