Te critic, dar nu pentru faptul că aș fi mai presus de tine, ci datorită faptului că te văd așa cum nu te vezi tu. Îți ghicesc mișcările dar nu-ți știu gândurile…și poate e mai bine că nu ți le cunosc căci poate m-ar îngrozi. De fapt, nu asta ar fi teama mea, ci senzația de neputință. Neputința de a te scoate din cochilia ta și a-ți arăta unde greșești. Pentru că tu greșești !
Nu văd motivele pentru care îți amețești judecata și afirmi că licoarea din fața ta te ajută. Te văd că ești incoerent și mi-e puțin jenă să-ți spun asta pentru că ai apucat să-mi dezvălui o frântură din gândurile tale. Te simți îngreunat și recunosc că viața ta nu e chiar așa cum ți-ai fi dorit, dar nu te văd făcând nimic în privința asta. Îmi spui că încerci, dar tot ce văd este că te chinui să mai desfaci dopul la o sticlă. Mă întrebi dacă vreau și-ți răspund că îmi place să am mintea limpede… îmi arunci un zâmbet ironic. Îmi spui că n-am trecut prin ce ai trecut tu și-ți dau dreptate, dar adaug că fiecare dintre noi trecem prin câte ceva mai neplăcut, iar intensitatea cu care simțim greutățile sau acele neplăceri ale vieții este diferită de la o persoană la cealaltă, deci diferă doar atitudinea pe care alegem să o luăm. Și iarăși îmi râzi în față. Îmi dai impresia că mă vezi ca pe un copil care nu știe ce-i viața, dar în adâncul inimii tale nepătrunse încă de aburii alcoolului știi că am dreptate.
Dar a devenit o dependență, nu-i așa ? Ești oarecum conștient de faptul că e prea mult și totuși nu știi cum să te oprești. Insinuarea cum că viața-i grea și de aceea beau, nu mai ține. Te chinui să găsești o altă replică dar nu-ți iese… poate dacă erai în altă stare, reușeai să-mi oferi tu mie sfaturile tale. Ești dependent pentru că tu vrei asta. Îmi spui că e prea mult spus, mă opresc din vorbit pentru câteva secunde, trag însetat din țigara pe jumătate terminată și-ți răspund ca prin unele vicii ne facem mai mult rău nouă înșine decât celorlalți din jur.
Îți alunecă o lacrimă pe obrazul prea ridat pentru vârsta pe care o ai. Cred că ți-ai adus aminte de familia ta și mă simt oarecum încurcat … nu știu dacă-i ceva real sau e deja prea mult alcool. Probabil de-amândouă. Știu că ții la ei dar nu-i suporți să-i auzi cum te critică. De multe ori le reproșezi că nu te înțeleg, dar adevărul este că nici eu nu te înțeleg cum poți să crezi că te ajută alcoolul?! Oare nu vezi cum ești privit de ceilalți atunci când te întâlnești cu el? Lasă-mă să-ți spun eu ce gândesc despre tine ei, lasă-mă să-ți spun cum ești văzut de o persoană care nu te cunoaște în întregime, vreau să-ți spun eu asta pentru că și eu te-am văzut la început așa… Le este milă de tine, milă și încă ceva … simt un fel de repulsie față de tine, și nu mă privi așa!
Sunt exact cuvintele care exprimă realitatea. Este exact ceea ce tu refuzi să vezi.
Probabil degeaba încerc să-ți explic ceva acum, căci ,din câte observ, licoarea din sângele tău mă apostrofează la fiecare dăscălie pe care încerc să ți-o ofer.
Mă simt nevoit să amân discuția, poate vom continua într-o dimineață și poate voi găsi mai multe cuvinte potrivite care să te facă măcar să meditezi puțin asupra lor.
N.S.
