Liberul arbitru?!

Pași mici, așa se întâmplă de miliarde de ani. Și nu numai în evoluția omului, căruia i-ar fi trebuit niște milioane de ani ca descopere focul, asta dacă îl uităm pe Prometeu, ci și în regulamentele jocului de fotbal. Pentru matusalemicii de la International Board, cuvântul “tehnică” se referă doar la tehnica individuală a jucătorului, necum la computere sau GPS-uri. Concesiile care se fac introducerii mijloacelor moderne de monitorizare a jocului par smulse cu forcepsul. Deocamdată, la propunerea federației italiene, s-a îngăduit “folosirea experimentală” începând din 2007 a unor camere speciale de luat vederi pentru a elucida așa-numitele “gol fantasma”, precum acel celebru gol (sau să-l numim șut!) al lui Hurst din finala campionatului mondial din 1966, despre care nu se știe dacă a depășit sau nu linia porții. Bun, măcar așa nu se mai pot anula goluri precum cel al lui Dorinel Munteanu de la Euro ’96, dar ce ne facem cu fazele de genul celei din meciul nostru cu Norvegia, când am fost penalizați cu lovitură de la 11 metri pentru un henț făcut de un adversar?! Federația franceză, care a venit cu propunerea de a plasa la marginea terenului un monitor pentru a putea fi consultat de arbitru la orice fază dubioasă, a fost mai puțin norocoasă. Chipurile s-ar pierde farmecul jocului. Ce farmec or avea mulțimea de rezultate mincinoase din cauza limitelor omenești ale arbitrului sau, mai rãu, a relei sale voinți?!
La rugby se practică un sistem asemănător, până și cricketul e monitorizat! E drept, asta ar atrage după sine introducerea timpului efectiv de joc, dar tot ar fi benefic, s-ar trage de timp inteligent, cu mingea în joc, plus că am scăpa de simulanți. Dar, după părerea mea, problema care a scăpat total de sub control este cea a ofsaidului. O spun cu toată convingerea, oricare dintre noi, cei care înjurăm un tușier pentru că n-a semnalizat “un ofsaid clar”, am avea parte de același tratament dacă ni s-ar pune fanionul în mână. Cum să sesisezi o poziție de afară din joc la limită, când atacantul sprintează spre poartă, iar fundașul spre centrul terenului, caz în care, o știm de la fizică, vitezele se adună? Dacă există finișuri la fotografie în atletism, unde e greu de stabilit cu mijloace specializate cine a trecut linia de sosire de către sportivi care aleargă în același sens, cum poți face diferențierea cu ochiul liber la o linie imaginară pentru unii care aleargă în sensuri opuse, așa cum se întâmplă deseori la fotbal?! Am spus cu ochiul liber, fiindcă celălalt ochi trebuie să fie pe cel care dă pasa, așadar unul la slănină și unul la făină. Faină situație, nu-i așa? De aceea e bine să fim mai reticenți în a blama tușierii, fiindcă aceștia decid în destule cazuri din instinct. Dar un ofsaid fără echivoc tot se poate semnaliza: la International Board!