LIBERTATE DE CREAȚIE?

Citesc într-o publicație oarecum studențească (altfel bătăioasă, informată și scrisă cu umor) o amendabilă frază sentențioasă, cu involuntară percuție… inversă: „Fiindcă, se știe, adevărata libertate de creaȚie s-a putut manifesta plenar în România modernă doar în perioada interbelică și după decembrie 1989.” Pă ce te bazezi? – ar întreba Moromete. Nici autoarea cugetării reproduse, nici subsemnatul, n-au avut cum cunoaște direct această „adevărată libertate de creație”; există, însă, o consistentă bibliografie „la temă” (Marian Petcu a semnat încă… în veacul trecut instructivul volum „Puterea și cultura”) și înainte de a te pronunța definitiv și ritos, s-ar cuveni parcurse barem câteva dintre opurile cu pricina. Altfel, ești condamnat să rămâi prizonier al clișeului „valorilor democrației interbelice”, înfățișat (din ignoranță sau partizanat politic) la modul idilic, drept un „a fost odată” demn de respectuoase aduceri aminte. Nici vorbă! Datorită faptului că, după 1990, centrul de greutate al cercetărilor s-a fixat aproape exclusiv pe revelarea destinelor „intelectualilor români în arhivele comunismului” (titlu de carte la „Nemira”), realitățile similare interbelice au rămas prea puțin investigate. Ar cam fi cazul să se știe: cenzura lui Dej, apoi cenzura ceaușistă, au fost biete replici (cu sens inversat) ale cenzurii carliste, posesoare de performanțe ce au bătut toate recordurile în materie. Cenzura lui Dej decidea ce să nu scrii. Cenzura lui Carol II hotăra mai mult: nu numai ce să tai, ci și… ce trebuie să scrii, cum să scrii, unde și cum să fie paginat articolul, mărimea pozei etc. Protocronic (!) liste cuprinzând cărți ce urmează a fi scoase din biblioteci au fost elaborate încă din 1934, printre autorii interziși figurând Mircea Eliade, G. Călinescu, Cezar Petrescu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu ș.m.a. Motivul: erau opere… pornografice! Cele 14 stări de asediu instituite între 1919-1938 au permis totala hingherire a presei: tiraje confiscate („Lupta” – de 50 de ori într-un an), cordoane de jandarmi în jurul tipografiilor, postate albe în gazetă, cotidiene suspendate, condamnări la pușcărie. Ori, mai simplu: „domnii cenzori să binevoiască a NU citi” cutare gazetă. Deci, tipărirea interzisă. Comisia pentru cinematografie oprea film după film (uneori telefona scandalizat chiar regele, precum „savanta” în alte vremi). Până și pelicula naiv-exaltat-patriotardă „Vitejii neamului” a fost oprită, deoarece, într-o secvență, niște copii dăduseră mâncare la porci într-o cască militară germană găsită pe șanț. Blasfemie! La cererea Mitropoliei ieșene, a fost interzis imediat filmul „Păcat” (după Caragiale) – ceea ce, în zilele noastre, nu prea-i cu putință (vezi cazul „Evangheliștii”). De altfel, trecând în revistă titlurile mai răsărite ale cinematografiei române din 1950 până în 2006 și punându-le în relație cu indicațiile primite de cenzura carlistă, este clar că marea majoritate a filmelor turnate și-n comunism și după n-ar fi primit aprobare de proiecție în perioada interbelică – nici „Reconstituirea”, nici „Actorul și sălbaticii”, nici „Ilustrate cu flori de câmp”, ca să nu mai vorbim despre „Hotel de lux” ori „Legături bolnăvicioase”. Cenzura hotăra totul: de la „să nu mai apară reportagii din care să se vadă starea mizeră a satelor” până la flecuștețe de genul „să nu se mai scrie nimic de arbitri la matchurile de footbal.” Funcționa, ca și pe vremea cenzurii comuniste, o lungă listă de cuvinte prohibite; trebuiau evitate substantive ca dezastru, chin, nenorocire, disperare etc. (față de, mai nou, înger, duh, Dumnezeu, sfânt…) Un proces oribil i-a fost intentat lui G. Călinescu, căruia i se reproșa că „Istoria literaturii…” n-ar fi altceva decât „o cinică sfidare și batjocorire disprețuitoare a sângelui românesc”, un „talmud deghizat” etc. etc. Prea multe-s de spus – n-ar ajunge spațiul întregii gazete. Oricum, barem atragem atenția. Vorba cronicarului: „să se știe”.