Lecturi recreative

Există această cunoaștere dobândită prin experiența lecturii și tradusă ca formă de realitate ce nu distorsionează mereu înțelesul. Ea capătă sens în prim-plan.
Grigore Băjenaru, prozator, poet, istoric literar și publicist, a fost profesor în mai multe licee din București. După câțiva ani părăsește cariera didactică, urmând să lucreze ca funcționar administrativ la Primăria Capitalei.
Debutează ca autor de basme, iar pe parcursul carierei sale scrie atât romane dedicate copiilor, cât și culegeri de legende istorice. Cele mai cunoscute opere sunt: Cișmigiu et Comp. și Bună dimineața, băieți. În întreaga operă se perpetuează ludicul prin diferite episoade în care întruparea în personaj a profesorului trebuie să medieze toate conflictele ce erup de-a lungul unei povești al cărei pilon este cantonat în realitatea imediată. Scopul lui devine acela de a fi nu doar purtător al științei moarte, ci și o persoană care îi inspiră pe elevi atât în microcosmosul școlii, cât și în macrocosmosul vieții cotidiene. Exemplul de profesor din paginile acestei cărți nu este mereu atotștiutor și nu oferă doar tiranie.
În aceste două romane enunțate mai sus, scriitorul este disociat între două suflete: cel de elev, urmat de cel de profesor. În ultimul capitol din Bună dimineața, băieți, autorul menționează următoarele: „de multe ori, profesor fiind, mă visam elev.” Astfel, el încearcă întotdeauna să empatizeze cu nevoile elevilor, dar păstrează tonul sobru atunci când o situație particulară necesită o anumită cale de rezolvare.
În volumul Bună dimineața, băieți, Băjenaru redă cu exactitate realitatea școlii timpului său. Copiii erau invitați să participe la serbări cu ocazia unor evenimente importante, iar profesorul le organiza cu grijă și entuziasm:
„E adevărat că se făceau la școala noastră niște serbări de se dusese vestea în Capitală și se scria despre ele chiar în Universul, iar dascălii de la celelalte școli din București îmi cereau materialele, adică poeziile, cântecele și mai cu seamă piesele de teatru.”
Scriitorul vorbește în această carte și despre voluptatea pe care o oferă cunoașterea, exprimată poetic:
„Carte frumoasă, cinste cui te-a scris,
Încet gândită, gingaș cumpănită,
Ești ca o floare-anume înflorită,
Mâinilor mele, care te-au deschis.” (Tudor Arghezi)
El a privit întotdeauna această profesie cu respect. Scopul lui, ca dascăl, era să îi îndrepte pe toți elevii săi, cu toate că nu a prezentat întotdeauna doar echilibru în luarea deciziilor. Profesia de dascăl nu este pentru Băjenaru un simplu episod biografic, ci devine o formă de manifestare directă și, în același timp, un nucleu al gândirii sale despre cultură.
Totodată, a fost pus în postura de a preda inclusiv la cursurile serale – pe care le numea „nocturne”. Era nevoit să interacționeze cu oameni care își prioritizau în alt mod activitățile, veneau obosiți de la muncă, erau copleșiți de viața de zi cu zi, dar, cu toate acestea, a reușit să le stârnească interesul față de cunoaștere.
Grigore Băjenaru se dovedește a fi un observator atent al unui timp în care educația se întemeia pe respect, iar lectura era o metodă esențială de formare personală.
Dacă Grigore Băjenaru surprinde în romanele sale relația dintre profesor și elev, Constantin Noica oferă o perspectivă mai profundă, filozofică, asupra școlii și educației. Pentru el, școala nu era doar o instituție unde se predau elemente de bază, ci un spațiu viu al spiritului, înțesat de idei pline de sens, de întrebări, urmate de răspunsuri care se cristalizează în timp.
În viziunea sa, adevărata școală trebuia să funcționeze pe baza unei conexiuni reale dintre profesor și elev. Profesorul, în ochii lui Noica, nu avea doar rolul de a transmite cunoștințe, ci și misiunea de a provoca gândirea, de a stimula căutarea, de a pune întrebări esențiale.
„Visez la o școală în care să nu se predea, la drept vorbind… iar oamenii tineri… să vină acolo spre a se elibera de tirania profesorului… Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conținuturi, nu învățături.”
În corespondențele și notele de jurnal, Noica insistă asupra nevoii de întemeiere a unei școli interioare, adică o formă de învățare care nu se reduce la manuale sau săli de clasă, ci se întemeiază prin contactul cu celălalt, urmat de dialogul autentic dintre cele două părți.
„Nu-i de ajuns să-i înveți pe tineri ce este cultura, trebuie să-i și cultivi”, amintește Noica, punând în lumină faptul că procesul educativ nu este complet fără o lucrare a sufletului.
Lecția lui Noica rămâne profund valabilă: educația trebuie să însumeze un proces dual – întâlnire și împreună-lucrare – nu doar un simplu transfer de date.