LECTURI NERECOMANDABILE: IUDAISM ȘI ROMÂNISM SUB PRESIUNE (XXXV)

„Ghinionul a fost norocul tău, Norman”
Da, da. „Ghinionul a fost norocul tău, Norman”, i-a spus Leon lui Norman Manea. „Dictatorul ți-a fost norocul”. Dictatorii, la o adică. Și cum altfel, decât prin persecuție, se poate omul răzvrăti și răstigni de adevărul persoanei sale, de adevărul culturii sale, de adevărul destinului său?
Există adevărul evreului etern călător și etern prigonit. Acest adevăr este ambalat în zbucium și tortură, în temperaturi insuportabile care forjează caracterul ce va trebui să reziste la agresiune și la tensiunea antisemită a sistemelor sociale. Evreul este identificat cu stăinul în toate societățile omenești de până acum. El este lecția de civilizație a unei comunități, după spusele unui arhiepiscop de Canterbury
Citesc „Întoarcerea Huliganului” prin lectură multiplă și încerc să refac câteva trasee.
Aflu despre clipele și gândurile unui om care a urcat, de ani buni, și în biblioteca mea pe raftul întâi, un om care este unul din cei mai mari scriitori români, un posibil candidat cu șanse reale la Premiul Nobel pentru literatură: un om zdrobit de huligani, în România huliganică, în ani huliganici; condamnat la copilărie de deportat în Transnistria; format de o cultură a libertății, împotriva curentului-buldozer-naționalist; sufocat de omerta și vendetta instituită în jurul său, în jurul eseurilor și articolelor sale și în jurul cărților sale (dar oare nu cunosc și eu prea bine această presiune a culturii oficiale, prin care ratații și politrucii din Cultură și din asociațiile profesionale scriitoricești sau din presa literară aservită îi zdrobesc pe opozanții „liniei de partid”, y compris străini ca mine, instituind asupra lor protocoalele asasinatului moral, social și profesional?)
Textul lui Norman Manea despre Mircea Eliade (a se vedea eseul Felix Culpa, în volumul Despre clovni-Dictatorul și artistul, Editura Polirom, Iași, 2005, ed.a II-a.) apăruse mai întâi în New Republic, iar în 1992 a apărut și traducerea sa în limba română. (Revista România Literară a folosit cu acea ocazie mânia proletară împotriva autorului, după cum își amintește el însuși în cartea sa. România Literară voia capul autorului și alta nu. Și capul meu, ca și alte capete au căzut, între timp, de ghilotina României Literare, dar cui îi mai pasă de manierele proletculte ale revistei aflată în cădere liberă din cauza caracterului ei anacronic, de organ al unei cenzuri dubioase, ca și de surdină pusă libertății de expresie în România actuală? )
Apoi au urmat persecuții extinse asupra familiei lui Norman Manea, rămase în țară. Cutia poștală a soacrei sale, din scara B, nr.84, blocul magazinului Unic de vizavi de Scala, de pe Bulevardul Magheru din București, a fost incendiată în câteva rânduri numai ]n anul 1992, iar biata bătrână amenințată. În anii 90, așadar. „Eseul tău a picat foarte prost”, scria mama Cellei Manea, Evelyene, „aici, (în România), Eliade, Cioran, Noica, Nicu Steinhardt, Iorga, Nae Ionescu, chiar și Antonescu, chiar și Zelea Codreanu, sunt preferații presei, eroii anticomunismului”. Perfect.
Dar de ce gândirea românească interbelică anticomunistă, alunecată bine de tot către extrema dreaptă, a avut nevoie de cultul antisemit și de elogiul exterminării evreilor în masă? Iar, mai apoi, pentru necunoscători, să reamintesc că, alături de americani, rușii i-au eliberat pe evreii supraviețuitori din lagărele naziste, în 1944, dar prima lor acțiune a fost, după aceea, de a trimite pe front bărbații evrei salvați: pe front, în linia întâi, contra nemților. Probabil ca să-și plătească birul pe salvare. Au plecat vreodată rușii fără vreun ciubuc? „Schelete. Abia scăpați din lagăr”, mărturisește și Norman Manea, soldații evrei supraviețuitori ai lagărelor erau aleși de comandații sovietici ca o carne de tun ideală, puși să se răfuiescă acum în direct cu foștii călăi germani, chipurile. Însă această întâmplare nu era decât noua formă, prelungită, a genocidului. Decât să hrănești scheletele umblătoare lăsate în urmă de nemți, și să le îngrași pe banii Uniunii Sovietice, nu mai bine le mai trimiți o dată la moarte, una care să pară eroică, într-un război absurd, doar doar se va scurge și ultima picătură de sânge și de suflet de jidan din acești soldați?…
…O amintire. ”Șase dimineața, la telefon era (…)…Suceava, orașul care îmi găzduise copilăria și adolescența. O voce blândă și politicoasă: directorul Băncii Comerciale din Suceava! Aflase că reapar, curând, în România și ținea să aflu, cu întârziere, că Fundația Bucovina îmi decernase, iarna trecută, Premiul pentru Literatură. Cetățenii orașului meu natal ar fi extrem de onorați dacă…Suceava! Bucovina! Renașterea! Acolo renăscusem, n-am uitat, după întoarcerea din lagăr. Fără festivități, fără televiziune, fără publicitate? Mi se putea permite această concesie? Da, directorul mă asigură că festivitățile avuseseră deja loc, anul trecut, fără laureatul american”. Și chiar fără înștiințarea lui. Românească treabă!…
Frământările continuă și în perioada de pregătire a călătoriei către țară. Pentru a o revedea, cu durere? Sau pentru a primi și „modestul” premiu, decernat cu „ceva timp înainte” în țară, dar fără a-l fi anunțat pe Norman Manea, încă foarte viu scriitor și profesor în USA?
Motive de a reveni în țară?…Puține …”Nu-ți vine să te întorci în locul de unde ai fost gonit”. Sau: „La cinci ani, în toamna lui 1941, te-ai trezit într-un vagon de vite, înghesuit între vecini, rude, prieteni. Trenul vă purta spre Est. La Est de Eden.” Sau: „În 1945, la finele războiului, la 9 ani, nu știai ce să faci cu proaspătul titlu de supraviețuitor. Abia la 50 de ani, în 1986, ai înțeles, în sfârșit, ce înseamnă. Plecai, din nou. Spre Vest, de data asta. Definitiv, spre Vest”. Ah, capcană imposibilă: să nu poți pleca, să nu poți nici rămâne. „Evadare imposibilă. Găsiseși, între timp, un domiciliu: Limba”. Domiciliu freatic.
„Supraviețuitor. Străin. Extrateritorial. Antipartinic.(…) Locuiai în limbă, în limba română, nu? Da, recunoșteam retrospectiva: La 5 ani, mai întâi, din cauza unui Dictator. La 50 de ani, din cauza altui Dictator și a ideologiei opuse. Asta ar fi farsa, nu-i așa?”
Farsă a fost? Nu, aceasta a fost chiar viața. Viața lui Norman Manea. Precum viața multora din cei de pe aici, de la gurile, hulpave de cadavre, ale Dunării…
Norman Manea îl citează adesea pe Cioran, în care găsește fibre de rădăcina vieții, deși îi despart pentru totdeauna ideilor de dreapta ale filosofului: „A fi exclus este singura noastră demnitate”, repetase Cioran. O repetă și Manea.
„Instruirea dezrădăcinatului pentru dezrădăcinarea ultimă” este acest exil în care plecase în 86 Norman Manea, aflat în pragul bătrâneții. „Întoarcerea huliganului”, în lectură multiplă, nu este decât actul sfâșierii de sine al unui om care își amintește mereu povața lui Kafka: „În lupta dintre tine și lume, treci de partea lumii.”
Angela FURTUNĂ
Publicistă, scriitoare
Membră a Uniunii Scriitorilor din România
angelafurtuna@yahoo.com
http://laurencejth.over-blog.net/