Eșecul nu este, așa cum ne place uneori să credem în momentele de deznădejde, un punct final sau o sentință definitivă asupra valorii noastre umane, ci reprezintă, în esență, o discrepanță între așteptările noastre subiective și rezultatele obiective ale unei acțiuni. Din perspectivă psihologică, eșecul este pur și simplu feedback, o informație brută care ne indică faptul că strategia utilizată, momentul ales sau resursele investite nu au fost aliniate cu obiectivul propus. Cu toate acestea, mecanismul nostru emoțional rareori procesează eșecul cu o asemenea detașare clinică, deoarece tindem să ne contopim identitatea cu realizările noastre, transformând un „am eșuat în această sarcină” într-un devastator „sunt un eșec”.
Înțelegerea profundă a eșecului începe cu acceptarea faptului că acesta este o componentă inevitabilă și chiar necesară a procesului de învățare și adaptare. Creierul uman este programat să învețe prin încercare și eroare, un proces care, prin însăși definiția sa, implică momente de insucces. Atunci când ne confruntăm cu o prăbușire a planurilor noastre, prima reacție este una viscerală, declanșată de sistemul limbic (creierul nostru emoțional), care percepe eșecul social sau profesional ca pe o amenințare directă la adresa siguranței noastre. Apare astfel un amestec toxic de rușine, vinovăție și anxietate, sentimente care ne pot paraliza capacitatea de a gândi rațional. Dacă alegem să privim eșecul ca pe o dovadă a incompetenței noastre fundamentale, ne condamnăm la stagnare și la evitarea oricărui risc viitor. Dacă, în schimb, reușim să îl privim ca pe o etapă de recalibrare, deschidem ușa către o reziliență autentică.
Cea mai dificilă întrebare care apare în urma unei înfrângeri este, în mod evident, ce facem concret pentru a ne ridica. Primul pas, deși pare surprinzător într-o societate care promovează „gândirea pozitivă” cu orice preț, este permiterea trăirii durerii. Negarea dezamăgirii nu face decât să stocheze tensiunea emoțională în subconștient, de unde va ieși la suprafață sub formă de cinism sau epuizare. Este esențial să ne acordăm un timp de doliu pentru visul sau obiectivul pierdut, dar acest timp trebuie să aibă o limită clară pentru a nu se transforma în autocompătimire cronică. După ce primul val de emoții s-a retras, urmează etapa analizei reci, în care trebuie să separăm faptele de interpretările noastre subiective. Aceasta este faza în care ne întrebăm ce a depins de noi și ce a ținut de factori externi, necontrolabili. O eroare frecventă în fața eșecului este asumarea unei responsabilități totale pentru factori care au fost, de fapt, pur stocastici sau, la polul opus, blamarea exclusivă a contextului fără a recunoaște propriile lacune.
Ridicarea după un eșec necesită o restructurare cognitivă profundă. Trebuie să învățăm să ne vorbim nouă înșine așa cum i-am vorbi unui prieten drag care trece printr-o perioadă grea, cu o compasiune care nu exclude rigoarea analitică. Blândețea față de sine nu înseamnă indulgență sau lene, ci recunoașterea faptului că a greși este o experiență umană universală. După ce învățăm din cele întâmplate, urmează pasul acțiunii mici, făcute treptat. Eșecul are tendința de a ne distruge încrederea în propria capacitate de a influența mediul înconjurător, instalând ceea ce psihologii numesc neputință învățată. Succesul acestor pași mărunți secretă dopamina (sursa motivației noastre) necesară pentru a ne recăpăta curajul de a încerca din nou proiecte mai ambițioase.
Mai mult decât atât, modul în care ne raportăm la eșec determină în mod direct capacitatea noastră de inovare. Cei care se tem de eșec vor alege întotdeauna drumurile bătătorite, soluțiile sigure și mediocritatea confortabilă. Însă marile salturi evolutive, atât la nivel individual, cât și colectiv, s-au produs întotdeauna pe ruinele unor încercări eșuate. Eșecul ne forțează să fim creativi, să căutăm unghiuri noi și să ne dezvoltăm o anumită „piele groasă” mentală care ne face imuni la criticile superficiale. El ne curăță de orgoliul inutil și ne arată cine ne sunt cu adevărat aliații atunci când strălucirea succesului dispare.
A te ridica după un eșec nu este un act de voință brută, ci un proces de rafinare a caracterului. Este momentul în care teoria despre cine suntem se întâlnește cu practica dură a realității. Când ne regăsim la pământ, trebuie să ne amintim că perspectiva de la nivelul solului ne permite să vedem detalii pe care, din vârful succesului, le-am ignorat. Eșecul este, astfel, marele pedagog al smereniei și al perseverenței. El ne învață că valoarea noastră nu este un bun care poate fi câștigat sau pierdut în funcție de un indicator de performanță, ci este o constantă pe care o purtăm cu noi prin toate furtunile. A ne ridica înseamnă a accepta cicatricile ca pe niște medalii de onoare ale curajului de a fi încercat, pregătindu-ne pentru următoarea tentativă cu o minte mai ascuțită și o inimă mult mai rezistentă la intemperii. Drumul spre succes este pavat cu eșecuri bine gestionate, iar capacitatea de a merge mai departe fără a-ți pierde entuziasmul rămâne adevărata măsură a succesului uman.
Psiholog Mihai Moisoiu
Tel. 0753 937 223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com