Asistăm în aceste zile la ceva mult mai serios decât ar lăsa să se vadă caltaboșii și pălinca lui Remeș. Este un conflict serios între un grup de magistrați, pe de o parte, și un întreg sistem politic bazat pe corupție și înțelegeri subterane, de cealaltă parte. Cei care blamează conspirații și poliții politice vor să distragă atenția de la tabloul general. Se vede acum că atunci când clamam cu toții prin presă că ne-am săturat de corupție, unii o făceam serios, alții doar pentru că dădea bine la public.
România are parte de un început de „mani pulite”, uriașul scandal din Italia care a dus la anchetarea a mii de oameni, condamnarea a trei prim-miniștri și a destructurat un sistem politic bazat pe corupție, vechi de 50 de ani. Nici nu vă imaginați cât de mult seamănă situațiile. Când echipa Morar a venit la DNA, dând ceva semne de curaj, m-am documentat despre operațiunea italiană și am scris un articol în care încercam să trag niște lecții.
Iată câteva dintre concluziile pe care le trăgeam atunci în revista ”Dilema veche”. Și în Italia, ca și în România, rețelele de corupție erau puternice și au reacționat. Procurorii și judecătorii au fost supuși unui asalt politic și mediatic extraordinar. Cum era aplicată o lege, parlamentarii o schimbau. Când a început anchetarea unor conturi elvețiene, au schimbat un acord cu Elveția și au blocat accesul la informații. Parlamentul italian a retras prin lege gărzile de corp ale magistraților, practic o invitație la crimă. Au decriminalizat dubla contabilitate când s-a găsit așa ceva la partide. Aș putea continua, dar ați înțeles ideea. Partea rea e că au și avut ceva succes. Au complicat procedurile judiciare atât de mult încât procesele au durat enorm și doar 582 dintre cele 12.000 de persoane anchetate inițial au fost condamnate până la final. Cu toate acestea, ”mani pulite” nu este considerat un eșec. E un succes pentru că a schimbat sistemul. Nu au mers toți cei anchetați la pușcărie, dar rețelele lor au fost destructurate, expuse public și deparazitate prin lumină. Până la urmă, asta face diferența.
O lecție pozitivă este următoare: presiunea publică contează. Când primul guvern Berlusconi a încercat să decriminalizeze infracțiuni din sfera corupției, magistrații implicați au amenințat cu demisia colectivă. Publicul a ieșit în stradă, președintele Italiei a respins proiectul. Cred că ne apropiem și noi de momentul în care DNA va avea nevoie de susținere publică. O să vedem atunci pentru câți dintre noi lucrurile astea chiar contează.
Ultima lecție (tristă): magistrații nu trebuie să se aștepte la recunoștința patriei. Nu vor fi eroii tuturor. Când corupția se confundă cu sistemul, multă lume are de pierdut din curățenie (chiar ziariști, îi vedeți ce disperați sunt!). După ce a scăpat prin șiretlicuri (a schimbat legea) de condamnare, Berlusconi a pus pe magistrați tunurile mediatice pe care le deținea. După câțiva ani, populația s-a plictisit de atâta scandal serios, a vrut divertisment TV. Judecătorul Di Pietro e un simbol al anticorupției, dar un simbol votat de câțiva. Cariera sa politică ulterioară a dezamăgit. A fost chiar pus la rândul său sub acuzare pentru abuz, dar a fost achitat.
Daniel Morar nu va avea parte de lauri. Să sperăm că va avea măcar șansa, ca și Di Pietro, să dea sistemului un șut din care să nu-și mai revină în aceeași formă.
