Zocha, Raselka, Dora, Jakub Katz, Rysiek, Menachem, Zygmunt, Heniek, Wladek și Abram sunt zece copii polonezi, creștini și evrei, colegi de clasă. Sucevenii care au stat la rând marți seara, pe scările Casei Culturii, pentru a vedea piesa „Clasa noastră” – Povestea în XIV lecții, de Tadeusz Slobodzianek, i-au găsit deja pe scenă, cu picioarele în nisip, într-o atitudine de meditație. Au luat loc pe scaune în jurul lor și s-a făcut întuneric.
Suntem în anul 1935. Fragmente de rugăciuni în idiș și latină se aud în șoaptă, apoi mai tare și lumina cade pe cei zece copii, care se joacă, apoi sunt în clasă și răspund fiecare întrebării nepuse „Ce vreau să mă fac atunci când voi fi mare”. Profesor, actor, comerciant, croitoreasă, militar, activist, preot, aspirații firești pentru copiii din orășelul polonez Jedwabne, în care creștini și evrei trăiesc împreună de sute de ani. Cu iubiri și animozități adolescentine, generate nu de deosebirile confesionale, ci de trăsături bine reliefate de un joc actoricesc de mare angajament: Menachem este afemeiat și egoist, Jakub Katz – visător la o lume echitabilă, Wladek este dominat despotic de prietenii Heniek, aspirant la roba preoțească, Rysiek și Zygmunt, în care germenii ticăloșiei se intuiesc din înclinația spre farse dureroase.
Pe fete le ghicim pe toate cu calități de viitoare soții și mame. În spectacolul oferit sucevenilor de absolvenții clasei de actorie a prof. univ. dr. Adrian Titieni, din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, grupul este, de altfel, personajul principal. Povestea fiecărui copil este individuală, dar în interacțiune cu a celorlalți și influențată decisiv de Zygmunt, personajul negativ interpretat fără greș de Costin Dogioiu.
De la crimă la măcel
Sub pretextul patriotismului, Zygmunt se declară de partea naziștilor, apoi a Armatei Roșii și a NKVD-ului care ocupaseră Jedwabne în 1939, apoi a rezistenței poloneze și din nou a naziștilor, iar foștii colegi evrei sunt dușmanul perfect. Experimentează împreună cu Heniek și Rysiek și cu știința lui Wladek crima individuală, ucigându-l în bătaie pe fostul coleg de clasă Jakub Katz. Din boscheții în care s-a ascuns după ce și-a lăsat soția și copilul pradă lui Zygmunt, Menachem, evreu și el și fost coleg de clasă, vede scena, dar nu intervine. Este ascuns ulterior și salvat în casa colegei creștine Zocha. Dora, soția lui Menachem, violată de foștii colegi Zygmunt, Heniek și Rysiek, își pierde mințile după ce cei trei îi ucid copilul în fașă, dar are puterea să o anunțe pe Rașelka despre pogromul care a început.
Cu recuzită minimă, din sunet și lumini și cu o forță interpretativă surprinzătoare, Zocha, Raselka, Dora, Jakub Katz, Rysiek, Menachem, Zygmunt, Heniek, Wladek și Abram, împrăștiați pe toată scena, translatează emoțional publicul în data de 10 iulie 1941, alături de evreii duși în piața centrală din Jedwabne. În crescendo, spectatorii aud și „văd” cum polonezii din oraș au ordonat vecinilor lor evrei să smulgă iarba dintre pietre, cum i-au atacat și i-au bătut. Aud zgomotul făcut de demolarea statuii lui Lenin, pe care un grup de bărbați evrei a fost forțat să o dărâme.
Rabinul local a fost forțat să conducă la un hambar o procesiune formată din aproape toți evreii din oraș, inclusiv femei și copii. Se aud ușile închizându-se și zgomot de foc. 340 de evrei au fost blocați în interior. Zygmunt povestește cu satisfacție cum a stropit hambarul cu motorină și a dat foc. Evreii au ars de vii. Cei care au încercat să scape au fost împușcați. În groapa comună în care i-au îngropat, criminalii au pus și bustul lui Lenin. Apoi s-au mutat în casele victimelor.
„Nu se cade ca o jidaucă să ia numele mamei Pruncului Isus. Mazel tov!”
Rașelka scapă de pogrom. Wladek, îndrăgostit de ea din copilărie, o cere de nevastă și îi propune să se creștineze. Acceptă să renunțe la religie și identitate și devine Mariana. A vrut Maria, dar „nu se cade ca o jidaucă să ia numele mamei Pruncului Isus”. „Botezul” este oficiat de Heniek, cu Zygmunt și Rysiek martori – „că doar suntem colegi, Rașelka!”. Cadourile de nuntă oferite de cei trei sunt o Menora și alte câteva obiecte furate de la evreii arși în hambar. Drept masă de petrecere, un șal de rugăciune evreiesc. „L’chaim”, închină cei trei paharul în sănătatea și pentru bunăstarea tinerilor căsătoriți. „Mazel tov” o felicită foștii colegi de clasă pe proaspăta convertită la catolicism.
Un alt supraviețuitor, Menachem, așteaptă sfârșitul războiului ascuns de Zocha. Când s-a încheiat, ca reprezentant al noii puteri a anchetat asasinii din iulie. În timpul interogatoriilor, a recurs la metode de tortură extreme, în numele celor uciși. Este îndepărtat din poliție și arestat. După eliberare, emigrează în Israel, unde își construiește o familie.
Heniek devine un respectat preot catolic, Rașelka învață să trăiască drept Mariana, Wladek a dat în patima băuturii, Zygmunt este un prosper exponent al nomenclaturii, Zocha a emigrat în America și este cameristă la o familie de profesori evrei.
Unde era Dumnezeu?
Unde este Dumnezeu în toată povestea? În ziua comemorării morții lui Jakub Katz, torționarul Menachem și asasinul Zygmunt își pierd fiii: primul într-un atentat terorist, al doilea înecat în mare. Colegul Abram, emigrat în America imediat după încheierea școlii și prezent de-a lungul dramei prin scrisori către colegi, devine rabinul Jacob Baker. Cu informații fragmentare primite de la colegii supraviețuitori, începe investigațiile pentru aflarea adevărului din spatele fiecărei pietre de aducere aminte puse pe nisipul în care se jucau cândva cei zece copii.
Iar confruntarea dureroasă cu adevărul a adus lacrimi în ochii multor spectatori suceveni, marți seara.
Aplauzele prelungite au demonstrat că publicul a apreciat nu numai interpretarea artistică a unui episod dintre cele mai întunecate din istoria Poloniei, ci și curajul regizorului Simona Măicănescu de a aduce „Clasa noastră” pe scena din Suceava, oraș din care peste 5.000 de evrei au fost deportați în Transnistria, în noiembrie 1941. Reacția publicului, la finalul spectacolului, a fost imaginea fidelă a cuvintelor lui Martin Niemöller: “La început naziștii au venit să-i ridice pe comuniști / Și eu nu am strigat în apărarea lor pentru că nu sunt comunist, / Apoi au venit după evrei, / Și eu nu am strigat pentru ca nu sunt evreu. / Au venit apoi pentru sindicaliști și catolici / Și nici atunci nu am strigat pentru că nu sunt nici sindicalist și nici catolic. / Când au venit după mine, / Nu mai era nimeni în jurul meu să se ridice în apărarea mea”.
