Ne aflăm în acea perioada de odihnă activă care precede vacanța. E drept, se intercalează și un turneu final, dar e ca un bonus, ca serbarea unde se decernează premiile. Chiar dacă nu ne vom alege cu unul, contează că suntem printre nominalizați. Tricolorii sunt plecați într-un team building din care lipsesc tocmai șefii cei mari. Cu speranța că se vor cunoaște și împrieteni, ne ocupăm tot de treburile interne. Chiar dacă a curs genericul de final, tot se mai găsesc subiecte de stors. Mai un schimb de jucători la vârf, mai o depunctare, mai un porumbel scăpat de câte un personaj… Paszkany a semănat cu nebunul care aruncă piatra în lac și înțelepții se reped să scoată fiecare câte una și să i-o arunce în cap. Să nu mai vorbească el, că e din afara fotbalului. Să ia exemplul lui Becali, care nu scoate o vorbuliță despre fenomen, deși între timp a aflat care sunt marcatorii de la Sevilla.
Chiar dacă Paszkany merita pus la punct de steliști mai vechi sau mai noi, pe unii i-a luat gura rău de tot pe dinainte. Cică Steaua la acea perioadă domina Europa, iar trupa de atunci ar fi câștigat și astăzi Liga Campionilor! Ca să le luăm pe rând, Steaua n-are de ce să-și ceară scuze pentru că atunci Cupa Campionilor era chiar a campionilor sau că formatul competiției era altul, mult mai abordabil. Uruguay a fost campioană mondială după un turneu final la care au participat doar patru țări europene, dar astea erau vremurile. Când, după episodul Heysel, cluburile englezești au fost excluse din competițiile europene, continentalii și-au frecat mâinile și au profitat de conjunctură. Iar performanța de atunci a Stelei mai are o calitate. Nu a câștigat oricum, ci printr-un record. Își mai amintește lumea largă cum a câștigat Steaua Roșie, de exemplu?! În schimb, despre Steaua noastră se știe că a luat trofeul când a apărat „portarul ăla” toate loviturile de departajare. La fel, toți pot spune cu ochii închiși cum a întors Manchester soarta unei finale într-un singur minut de prelungire. Astfel de lucruri rămân în istoria fotbalului, dincolo de statistică.
Pe de altă parte, nici idealizarea echipei de atunci nu e o chestiune tocmai cușer. Practic, până la finală, Steaua a jucat patru duble manșe, cât înseamnă acum un tur preliminar plus meciurile din grupe. În nici una dintre aceste duble manșe n-a luat maximum de puncte, și nici în anii următori scenariul n-a fost diferit. Dominarea Europei se cam reducea la stadionul propriu, unde Steaua chiar era de speriat. Cât despre cealaltă afirmație, cred că orice suporter stelist rezonabil găsește resurse pentru un zâmbet îngăduitor. Competiția de azi a fost concepută pentru granzi, până și succesul recent al lui Porto, deja câștigătoare „pe vremea Stelei”, fiind considerat o excepție.
