La români, modelul relațiilor între oameni îl dă satul

Cred că nu sunt foarte puțini cei care s-au întrebat de ce 2019 a fost declarat Anul omagial al satului românesc, al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari.
Pentru mulți un asemenea an pare că ne aduce aminte de o altă perioadă istorică pe care o vrem oarecum uitată. N-aș putea spune că nu făceam și eu parte din acest grup care gândea așa, cu toate că fusesem impresionat în 7 decembrie 2011 de discursul Patriarhului Daniel de la Cluj-Napoca, când a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universității „Babeș-Bolyai”, intitulat sugestiv: „Satul românesc – între tradiție, supraviețuire și speranță”. Patriarhul României încă de atunci trăgea un semnal de alarmă legat de satul românesc care a tezaurizat o mulțime de valori spirituale, morale și culturale, care trebuie aduse din nou în actualitate, fără a cădea într-o nostalgie a repetiției trecutului.
Discursul de recepție de la universitatea clujeană conținea motivele care l-au determinat pe autorul lui să aleagă acea temă: primul motiv era legat de sensibilitatea profundă a transilvănenilor față de semnificația satului în istoria poporului român, amintind de George Coșbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga și Liviu Rebreanu. Iar al doilea motiv este starea precară și incertă a satului românesc începând cu epoca colectivizării, industrializării și urbanizării comuniste și continuând cu fenomenul emigrației în străinătate care a urmat după 1989.1
Această situație a satului românesc este percepută acut și de Biserică în contextul în care satele se depopulează, oamenii îmbătrânesc, scade numărul botezelor și al cununiilor, crescând cel al deceselor, iar populația devine tot mai săracă.
Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române era convins că satul românesc este răstignit între idealizare nostalgică și abandonare practică, între identitate tradițională și supraviețuire precară.2
Ar fi interesant de urmărit integral acest cuvânt al Părintelui Patriarh Daniel pentru soluțiile pe care le propune, ancorate în realitatea socio-economică și spirituală a zilelor noastre. Nu ezită să vorbească despre restructurarea și eficientizarea reală a agriculturii românești printr-o orientare etico-socială și ecologică, dar și de importanța Bisericii și a comunității parohiale care influențează viața socială și poate aduce un spor de calitate vieții în comunitate.3
Satul, ca pământ ale cărui norme sunt stabilite de către om în comuniune cu alți oameni, recuperează memoria ancestrală a locuirii care se manifestă în conștiința omului, așa cum spunea Nichifor Crainic, ca o permanentă nostalgie a Paradisului. Locul nu poate fi locuit oricum, ci după anumite norme pe care omul le recunoaște, fiindcă de stabilit le stabilește Dumnezeu.
De aceea, părintele Stăniloae afirmă: „Câtă vreme e folosit pentru evitarea comuniunii, spațiul se dovedește a fi o «realitate chinuitoare», în timp ce în relația iubitoare dintre persoane spațiul se transfigurează, ajungând să fie copleșit de subiectivitatea acelor persoane.”4 Considerații de acest fel relevă multiple înțelesuri ale satului ca spațiu, receptat în diverse planuri: personal, comunitar sau cosmologic. Părintele Stăniloae evidențiază și în acest context gândirea patristică răsăriteană obișnuită să scoată la iveală toate aspectele vieții și ale lumii prin iubirea și lucrarea lui Dumnezeu.
Tot în virtutea acestei gândiri răsăritene patristice, părintele vorbește de tipul de om comunitar sădit în conștiința poporului român care e tipul de om spre care tinde intens comunitatea contemporană care nu mai suportă individualismul.
Impersonalul orașului sărăcește viața și sporește singurătatea
Modernitatea, spunea profesorul Georgios Mantzaridis, a absolutizat rațiunea omului, a evidențiat individualismul acestuia și a propus satisfacerea simțurilor sale, îndepărtând referințele metafizice și căutările sale existențiale. După cum s-a observat în mod just, viața lumii este organizată în jurul câtorva patimi omenești și viața duhovnicească se află la periferie. Mintea omului a fost complet separată de inimă, iar nevoile sale existențiale au fost oprimate și lăsate să fie acoperite de satisfacțiile simțurilor și de intervenții ale minții. Astfel s-a deschis calea obsesiei pentru consum și a neînfrânării simțurilor.
În perioada actuală a informaticii, omul este absorbit aproape exclusiv de informație și cunoaștere exterioară. Postmodernitatea contribuie la formarea unui nou tip de om care funcționează după modelul calculatoarelor electronice în cadrul unor realități imagistice. Mintea omului devine dependentă de o mulțime de informații, fără să poată sau să aibă timpul de a le verifica, analiza sau evalua. În cele din urmă își pierde și capacitatea de discernământ și de judecată; se întinează, funcționează pasiv și este direcționată de analizele pregătite sistematic de mijloacele care procură informațiile.5
În stadiul postmodernității putem sesiza punctul culminant al dinamicii dezintegrării firii umane, pe care Maxim Mărturisitorul o creionează în tușe puternice, referindu-se la opera recapitulativă și restauratoare a Întrupării lui Dumnezeu: „Dumnezeu cel iubitor de oameni pentru aceasta a devenit om, ca să unească cu Sine firea oamenilor, și ca să o împiedice să se poarte rău cu ea însăși, sau mai curând pentru a nu fi în conflict cu ea însăși și divizată în ea însăși, neavând odihnă din cauza mișcării instabile a voinței”.6
Se pare că, impresionați de cuceririle științei și tehnologiei, începem să uităm modul firesc de a trăi în comuniune cu semenii noștri. Ne-am blindat în individualitatea noastră și am alcătuit orașe impersonale izolându-ne în relații reci și virtuale. Toate acestea influențează parcursul vieții lăuntrice, dar și sociale, morale și spirituale.
Natura, condiție a existenței omului
Profesorul Mantzaridis vede omul contemporan sub dominația tehnicii deposedat de profunzime spirituală, a cărui minte e detașată de inimă. Vede individul crud, egocentric, care se iubește pe sine, care este indiferent față de semenul și mediul înconjurător și care Îl uită pe Dumnezeu. Sufocându-se în această stare, explică profesorul Mantzaridis, „dorește să revină la viața naturală și la relațiile primordiale” pentru a-și redobândi identitatea și pentru a afla sens vieții sale. Dar și această revenire, atunci când are loc, de obicei este superficială și nu atinge sinele cel mai profund, pentru că omul postmodern trăiește într-o atmosferă sufocată de informații, rămânând în mod esențial neinformat.7
Părintele Stăniloae explică dependența umanului de natură arătând că natura e o parte a naturii omului, e sursa unei părți a naturii umane și deci condiție a existenței și a dezvoltării integrale a omului pe pământ. Omul nu se poate concepe în afara naturii cosmice, iar natura nu e numai condiția existenței omului singular, ci și a solidarității umane.
Potrivit credinței noastre, spune părintele Dumitru, fiecare persoană umană e într-un anumit fel un ipostas al întregii naturi cosmice, dar numai în solidaritate cu ceilalți. Aceasta înseamnă că natura cosmică este comună tuturor ipostasurilor umane, deși fiecare o ipostaziază și o trăiește personal într-un mod propriu și complementar cu ceilalți. O separare a naturii cosmice până la capăt între indivizii umani este imposibilă.8
În virtutea acestei chei putem înțelege discursul părintelui Stăniloae despre sat. El ne face să înțelegem profunzimea relațiilor între oameni. Dacă Occidentul s-a mișcat între individualism, care separă în mod rațional pe oameni, fără să-i unească în profunzime, și o unitate panteistă, care anulează originalitatea și valoarea eternă a persoanelor, la români modelul acestor relații îl dă satul, în care nu aflăm nici individualismul separatist, nici dictatura care disprețuiește persoanele, ci aflăm unitatea în comuniune, prin care se prețuiește identitatea ireductibilă a fiecărei persoane. Fiecare ins este prețuit pentru farmecul lui unic, dar fiecare ține să placă tuturor, să fie prețuit de toți.9
Comuniunea voită este unitate în libertate
Este cunoscută povestea: într-un sat de lângă Făgăraș, copilul este învățat să se roage: „Doamne, ține pe taica și pe maica! Doamne, ține vitele! Doamne ajută-mi să nu mă fac de râs în sat!” Viața satului românesc e un model ideal pentru organizarea politică a statului.10
Părintele era convins că sinteza originară a ființei românești se menține prin alipirea de locul în care dăinuiește de milenii (satul) sau invers, alipirea la locul acesta menține sinteza originară a ființei românești. Numai „ținându-ne locului” „rămânem cum am fost”, sau numai „rămânând cum am fost” „ne ținem locului”.11
Tradiția Bisericii nu asumă doar „limbajul”, ci și mijloacele tehnice ale fiecărei epoci. Iar această tradiție este vie doar atunci când nu se raportează agresiv față de întreaga realitate pe care o întâlnește, ci abordează în mod critic și creator având întotdeauna ca măsură Persoana lui Hristos. Pe scena ideologică apar de obicei luări de poziție unilaterale, care se caracterizează fie prin „anxietatea în favoarea modernizării”, fie prin „anxietatea împotriva modernizării”. De aceea „a rămâne locului” înseamnă asumarea tradiției într-o continuare creatoare, cu înțelepciune.
Premodernitatea, ne amintește profesorul Mantzaridis, este legată de tradiție, care este identificată adesea cu conservatorismul și este interpretată ca factor negativ și piedică în calea progresului și inovării. Tradiția nu e conservare. Iar tradiționalismul nu este conservatorism sau modernism. Tradiția se extinde și se manifestă ca mișcare și viață neîntreruptă, iar acest lucru este valabil și pentru sat nu doar la nivel teologic și etic.12
Emigrația românească, ruperea de moștenirea sacră a satului
Pentru că s-a format în acest spațiu specific nici o ființă nu e atât de legată de spațiul său ca aceea a poporului român. Românul „tânjește” între străini, spune părintele Stăniloae. El nu mai este om întreg, atâta vreme cât este departe de țară. Dorul lui nu se referă numai la persoane, ci și la locul, la satul propriu. Dorul îl cheamă continuu să se întoarcă la spațiul său originar. Numai intelectualul se rupe cu o relativă ușurință de satul propriu, sufletul fiindu-i luat în stăpânire de o ideologie abstractă, uniform universalistă.13
Pentru țăranul român, nevoit să-și găsească rostul în afara casei plecarea de acasă e mai mult decât un eveniment istoric ancorat în spațiu și timp. Poate fi privit și ca o negare a realității spirituale că-i aparțin lui Dumnezeu cu întreaga mea ființă, o revoltă la imposibilitatea de a locui în căminul dat din cauza sărăciei. Să plec de acasă înseamnă să trăiesc ca și cum n-aș avea o casă și aș fi nevoit să caut departe pentru a-mi afla una. Din acest punct de vedere putem spune că emigrația din satul tradițional este o desprindere drastică de modul de a trăi, a gândi și de a acționa care-i fusese transmis omului din generație în generație ca moștenire sacră.14
Cum am putea înțelege altfel cuvintele Lidiei Stăniloae, fiica părintelui: „Rupând legătura cu casa noastră din Vlădeni, intram într-un anonimat, cum afirmă din ce în ce mai mulți în ziua de azi, când desacralizarea, înstrăinarea au devenit boala secolului”.15
Note:
1 † Daniel, Patriarhul B.O.R, Știința mântuirii, Vocația mistică și misionară a teologiei, Editura Basilica, București, 2014, p. 318.
2 Ibidem, p. 323.
3 Idem, p. 327.
4 Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1996, pp. 139-140.
5 Georgios I. Mantzaridis, Tradiție și înnoire, trad. Florin Toader Tomoioagă, Ed. Doxologia, Iași, 2017, pp. 104, 230-231.
6 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete Teologice 1, 47, PG 90, 1196 C, apud G. Mantzaridis, p. 106.
7 Georgios I. Mantzaridis, op. cit, p. 99.
8 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia…, vol. I, Ediția a-III-a, Ed. IBMBOR, București, 2003, pp. 337-338.
9 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Reflecții despre Spiritualitatea poporului Român, Opere Complete IX, Ed. Basilica, București, 2018, p. 56.
10 Ibidem.
11 Ibidem, p. 21.
12 Georgios Mantzaridis, op. cit, p. 26.
13 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Reflecții, p. 23.
14 Vezi mai pe larg tema casei și a plecării de acasă dezvoltată magistral în cartea părintelui Henri J. M. Nouwen, Fiul risipitor, povestea unei întoarceri acasă, Ed. Humanitas, București, 2017, pp. 47-58. Pentru a înțelege și drama acestei înstrăinări vezi și cartea Lilianei Nechita, Cireșe amare, Ed. Humanitas, 2019, și a Lidiei Stăniloae, Memoriile unui fugar, Humanitas, 2009.
15 Lidia Ionescu Stăniloae, Lumina faptei din lumina cuvântului, Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 200, p. 351.
(Pr. Prof. Dr. Cristian Muntean, Sursa: Ziarul Lumina)