La revedere, tabără dragă!

Mă găsesc într-o situație privilegiată, aceea de a scrie în deplină cunoștință de cauză despre toate meciurile din sferturi, dar și ușor ingrată, pentru că trebuie să le surprind esența în puține vorbe. Îmi permit să fac puțină economie de spațiu nepomenind nimic despre Italia. Ar însemna să mă repet scriind despre autostrada către semifinale, așa cum inspirat a numit-o presa italiană.
Am avut parte în două rânduri de lovituri de departajare. La Germania-Argentina dezamăgirea a fost cruntă. Nici una dintre cele două autorizate pretendente la titlul suprem nu a avut personalitatea de a-și lua soarta în propriile mâini și a forța victoria în prelungiri. S-a navigat tacit către seriile de 11 metri, de care fotbaliștii sunt deseori atrași fatidic precum somnambulii de streașina casei. Cred că și dacă departajarea s-ar fi produs printr-o monedă aruncată în sus, ca într-o reclamă de sezon, la fel s-ar fi petrecut lucrurile. Înaintea ultimei secunde vedem două grupuri tensionate de oameni, cu brațele petrecute peste umeri, pentru ca apoi unii să exulte brusc și insolent, deși sunt învingători abia la un nivel infinitezimal. Sau poate tocmai de aceea!
Cârcotașii englezi au fost serviți. Beckham a ieșit accidentat și odată cu el și-au luat zborul și speranțele Angliei. Fără el nici loviturile de colț n-au mai mai fost prețioase precum florile cu același nume. Căpitanul n-a putut fi suplinit la balistică nici de Gerard, nici de Lampard. Cel puțin acesta din urmă a fost o deziluzie uriașă. Cel care i-a ținut piept lui Ronaldinho prin clasamente, căruia i-au fost închinate rânduri elogioase (și meritate!), inclusiv în presa noastră, a fost tot acest turneu o ghiulea legată cu lanț la glezna echipei sale. Păcat. Dar și bravo Portugaliei! Dacă insularii au scuza omului în minus pentru acceptarea deznodământului la 11 metri, lusitanii sunt singurii care chiar au un motiv serios de a împinge meciurile până acolo: hipnotismul acestui Ricardo. Lusitanul a fost la un vârf de deget de egalarea unui record drag nouă, românilor. Acela de a apăra 4 penalty-uri precum Dukadam acum douăzeci de ani. De data asta am scăpat…
În sfârșit am ajuns și la Brazilia-Franța. De neacceptat trista figură făcută de “pentacampioni” la acest turneu. Scriam înainte de Mondiale despre cât de vădită este superioritatea brazilienilor. Atât de conștienți erau ei înșiși de acest lucru, încât și-au preschimbat cantonamentul în studio tv și agenție de turism. Cei care au transformat fotbalul în distracție n-au mai fost capabili să transforme distracția în fotbal. Ce fel de antrenor este acest Parreira, un fel de Puiu al lor? S-a câștigat o grămadă de bani de la sponsori, dar prețul plătit a fost prea mare: echipa a fost eliminată, însă umilitor este că n-o regretă nimeni! Eliberați de disciplina profesionistă a cluburilor europene, brazilienii au venit în Germania ca în tabără. La revedere, tabără dragă! Dincolo, francezii se sprijină pe umerii lui Zidane, care la rândul său s-a ridicat din genunchi după golul marcat Spaniei. O așa mare înrâurire a avut acea reușită asupra sa încât i-a smuls lui Zizou o declarație războinică, atipică, urmată de o reprezentație de virtuoz pe teren. Acum e rândul francezilor să fie luați de val și să se vadă în oglinzi deformate. Numai că în semifinală se regăsesc într-o postură care nu le convine deloc. Aceea de favoriți!