Tagma pescarilor la Prut are legi proprii; cine la încalcă, se auto-exclude.
Între pensionarul ce se mulțumește să prindă carași în orice știoalnă mâlită, ori nababul care nu se uită la bani, frecventând „paradisuri pescărești” cu taxe astronomice și pescarul de Prut e-o diferență ca-ntre săgeata albastră și motorul de Moldovița. Ca-ntre aristocrați și plebei. (Când cutare pescar de duminică începe să se laude c-a prins nu-ș se „animală” într-un iaz furajat, pruteanul îl întreabă dacă s-a uitat atent sub coada crapului, să-i vadă numărul de inventar…) Prima e legea tăcerii. Întreabă-l pe Prutean unde a găsit vetrică și-ți va da indicații încâlcite
ca-n „Codul lui Da Vinci”. Încearcă să afli care-i locul viitoarei ședințe de pescuit: va începe cu „deci”, va continua cu „ăăăă…”, după care obligatoriu, schimbă vorba. Pînă și numărul de telefon ale „vetricologilor” (comercianții de vetrică – o larvă hâdă, regină a momelilor!) sunt ținute secrete; cere-l și-l vei obține, sigur, c-o cifră-două inteționat greșite. În schimb, pozele cu somnul cel mare sunt postate imediat pe internet, să afle omenirea ce capturi oferă Prutul celor ce izbutesc să ridice pescuitul la nivel de artă, știință și crez. Au și ceva dreptate: nu-i apă mai
hachițoasă decât Prutul, nici pește mai greu de păcălit. Toate speciile pământului par a viețui în „râul blestemat”;lipsește doar piranha – nu m-aș mira s-apară! O ieșire pe malul Prutului se pregătește amănunțit ca lansarea navetei spațiale. Amănuntul ignorat compromite totul! Cu o zi înainte, te duci să prinzi peștișori cu ciorpacul: puși în cârlig, ispitesc avatul, șalăul, știuca, somnul. Îi extragi dintr-o baltă de la marginea orașului. De fapt, baltă era anul trecut; acum e lac de incintă, înconjurat de vile și viloaie. Ajuns acasă cu vietățile cât jumătate de păstaie, constați că-i musai să le schimbi apa. Cum nu poți pune de la robinet (că are clor) mi-a
venit ideea nefastă să le torn apă plată – n-are săruri, ce să dăuneze? Eroare: s-a schimbat PH-ul din găleată, peștișorii au răposat cu burta-n sus. Voi combate cu celelalte momeli; râme negre, râme roșii, viermuși, mămăligă specială, boabe de porumb vacuumate, șrot – că vetrica, la sfârșit de iunie, a prins aripi și-a zburat în noua ei calitate, aceea de fluture alb și gingaș. Amicul cu care trebuia să decolez în zori îmi telefonează spre a mă anunța că vin căldurile, vine și-un nor toxic din Ucraina, iar lui i-a venit un amic din Franța, așa că este nevoit să renunțe la expediție. Anul trecut, într-o împrejurare similară, i-a venit, tot pe nepusă masă, un amic din Portugalia… Nu-i chiar plăcut să orbecăiești la trei dimineața, cocoșat sub muntele de tarhaturi, prin râpile păduroase de pe malul Prutului. Când crezi c-ai scăpat la cărare, agăți un rug de mure și plonjezi printre urzici… La ora 4, a început concertul păsăretului: toate odată, ca
la un semnal! Aburi lăptoși plutesc peste râul care și-a schimbat configurația malurilor într-o săptămână. Nu mai afli mica plajă de altădată și cauți, croindu-ți cu greu drum prin tufăraia câlțoasă, un locșor mai luminos, din care să poți lansa sculele fără să le atârni în copaci. În
fine, armamentul este așezat în poziție de tragere. Tot soiul de scule, toate șmecheriile, toate momelile – doar cu smochine n-am încercat. Nimic: „la iuli, pe călduri” (vorba Chiriței) apa-i moartă. Amicul cu musafirul din Franța sună pe mobil și-ntreabă cum merge. Ca să-i înegresc sufletul (merită!) înșir o copioasă listă de șalăi, crapi, mrene, somni, plus o cegă record scăpată la mal: „dac-ai fi fost tu, cu minciocul…” Aud un oftat adânc: „data viitoare, vin!” Evident, dacă nu s-o pomeni în prag cu-n prieten din Honolulu…
