LA PRUT, FĂRĂ PERDEA

M-a uimit de la bun început, în țările nordice, lipsa… perdelelor la ferestre. Ziua, stăruie impresia stranie că apartamentele-s nelocuite. Seara, apar siluete „la față de cortină” și personajele nu se sfiesc deloc să-și exhibe public gestica ritualului domestic. Nu știu care-i explicația abolirii perdelei, draperiei, jaluzelelor și de ce olandezii, suedezii, danezii, dar și belgienii ori luxemburghezii consimt să-și preschimbe ferestrele în ecrane pe care rulează prelungirea nocturnă a serialului vieții cotidiene. O fi un semn de înaltă civilizație: ăștia suntem, n-avem nimic de ascuns, poftiți de ne admirți live! Dar și mai mare a fost surpriza să constat dispariția perdelelor… în câteva sate amărâte de pe malul Prutului, înșirate către vama Albița, în zona Hușilor. Măi, să fie! Au intrat sătenii atât de abrupt în Europa, încât au început cu scoaterea perdelelor? Explicația ne-au furnizat-o polițiștii de frontieră – e mult mai simplu: și anul ăsta, Prutul a dat peste maluri și diguri, inundând zonele joase. Când apele au început să se retragă, au rămas tot soiul de băltoace și „Prutețuri” colcăind de pește. Cică era o viermuială și-o înghesuială în apa tot mai puțină și mai stătută, de ziceai că dau în clocot pantagruelice ciorbe de pește pentru cina zmeului din poveste. Și cum românașul se orientează mintenaș când e vorba de vreun chilipir, au fost smulse fără milă perdelele, spre a fi transformate în năvoade. Din zori până-n seară, zile-n șir, s-a pescuit cu perdeaua și s-au cărat de pe malul Prutului căruțe de pește. Ce mai conta că perdeaua (țesută la Pașcani și obținută cu pile și plocoane…), odată devenită năvod tras prin mâluri și agățat în cioate, nu mai avea cum să-și regăsească rostul și menirea dintâi? Peștele a fost mâncat, vândut, dat la mâțe, trimis la șefi, pus la borcan, Prutul și-a reintrat în malurile cele adevărate – perdele la geamuri, ioc: când badea Gheorghe vrea să-și pupe nevasta, stinge becul. N-are rost să se cumpere perdele noi: acuși, se umflă iar râul graniță a Uniunii Europene și iar azvârle pește internațional peste maluri… Adevăru-i că nu există, în tot cuprinsul românesc, un râu mai blagoslovit cu pește decât Prutul. Nu știi ce ai în cârlig: se prind somni cât omul, mrene, crapi, cleni, șalăi, și lista rămâne larg deschisă. Săptămâna trecută a trebuit să dau drumul la două cegi cu nasu-n vânt, fiindcă-i interzis pescuitul sturionilor! Poate-i așa de bogat fiindcă-i graniță și accesul rămâne restricționat. Da-i și teribil de mofturos: când e neașteptat de generos, când, la fel de neașteptat, total inert: zace undița zile-ntregi ca-n fântână. Cea mai serioasă piedică în calea pescarului de duminică rămâne momeala: unică, stranie și greu de procurat – vetrica. E-o larvă a unui fluture ce moare în ziua-n care s-a născut, la sfârșit de iunie. Ca s-o găsești, trebuie să scociorăști sub maluri abrupte și lunecoase, mai jos de oglinda apei – adevărată ocnă. Drept pentru care a luat imediat ființă (legea cererii și ofertei!) profesia de vetricar. Dai un telefon (secretul numărului e păzit cu strășnicie!), faci comanda (1000 lei vechi bucata vierme hâd), te ferești ca mafioții de ochii confraților invidioși, înșfaci cutia cu lighioane-valută-forte… ei, dar și când ajungi pe mal! Pustietatea de pe lume, imperiul liniștii, al curgerii maiestuoase, lunca-i înflorită, păsăretul nuntește, zbaterile politice rămân departe, le vezi și mai ridicole, ducă-se pe pustii, nu depinde nici de Băsescu, nici de Tăriceanu ce mi s-agață-n cârlig! Prutul nu-i vinovat că istoria i-a atribuit misie ingrată, de graniță între frați. E-un formidabil râu românesc. Iubesc Prutul!