La plăcinte, înainte!

Acum, că a fost prins și ex-regele Spaniei cu ocaua mică (ba chiar maaare de tot!), tema corupției revine în actualitate. Să fie Covid-ul vinovat că, la noi, au mai dispărut subiectele similare care inflamau ecranele televizoarelor? Dintr-un ghiont, virusul le-a scos pe tușă ori, minune, s-a cumințit lumea și-n România nimeni nu mai fură un ou? (De fapt, s-a trecut demult direct la bou). Ori a treia ipoteză: după plecarea Codruței, DNA s-a preschimbat în pioasă și iertătoare mănăstire de maici? Ar mai fi și o a patra presupunere, de luat în seamă, dar (încă) de nedovedit: s-au rafinat metodele de eludare a legii, s-au constituit noi rețele, mai ingenioase și mai inteligente, căratul sacoșei cu bani și procentajul fix de 10% au rămas în preistorie, nu se mai fură cu carul, ci cu cardul și contul la bănci de la capătul lumii, dacă nu și din Marte. Cine și cum să le mai dea de urmă?
În vreme ce românașii cu mască se luptă cu liliecii, băieții deștepți își văd netulburați de treabă, mulgând în liniște adâncă costeliva țâță a statului. Dar poate nu-i chiar așa – ai zice de nu s-ar cunoaște generoasa tradiție în materie. Tuturor celor căftăniți în ranguri, indiferent de apartenența la un partid sau altul, li se părea normal ca, odată ajunși într-o înaltă funcție politică, să-și facă mâna greblă, mințind cu carul și furând (altă rimă n-am avut) cu vagonul. Păi, de ce s-au luptat s-adune voturi, dacă nu pentru rituala chiverniseală neobrăzată pe seama amărâților invitați la… solidaritate? Tradiția cere, la noi, ca dregătoria să se însoțească negreșit cu mita, abuzul și hoția. De la nevinovatul plocon „cu iaurt, cu gogoșele”, până la curcanul lui Bârzoi și afacerea Skoda, în România s-a tot furat, când brutal, când cu eleganță – de fiecare dată cu mâna pân-la cot. Istoria recentă e pilduitoare.
În 1947, Adrian Holman, ambasadorul Marii Britanii la București, trimite guvernului englez o lungă listă cuprinzând caracterizări mai mult sau mai puțin succinte, realizate cu cert profesionalism și-n materie de informații, și-n ceea ce privește demersul psihologic, ale personalităților politice din România (perioada Conferinței de Pace și a Tratatului de la Paris) demne de interes pentru Foreign Office. Din care aflăm că subsecretarul de stat la Agricultură, C. Agiu (numit de Frontul Plugarilor în 1944), a trebuit demis în secret din pricină că-i fura cu nerușinare tocmai pe bieții țărani ce urma să-i împroprietărească. Gazetelor vremii li s-a pus căluș, dar, până la urmă, tot s-a aflat. Ambasadorul comentează: „Reprezintă prototipul materialului de proastă calitate folosit de comuniști.” Fostul președinte al Frontului Renașterii Naționale, Const. Argetoianu, a trebuit să părăsească scena politică din pricina scandalurilor financiare. Opinia lui Holman: „S-a folosit de orice împrejurare în folosul său.”
Aflu abia acum că Bodnăraș, la a cărui înmormântare în Bucovina am lăcrimat și eu ascultând trompetul sunând stingerea la cimitirul din Iaslovăț, taxa la sânge orice eliberare de pașaport și, în general, orice serviciu, cât de mărunt. A. Dobrescu (PNȚ), fost subsecretar la Agricultură și Domenii, a dat iama prin fondurile ministerului. Despre Richard Franasovici, ministru al Comunicațiilor și Lucrărilor Publice, englezii scriu că „este un profitor care a făcut avere din activitatea guvernamentală.” Teohari Georgescu (PCR, ministru de Interne) a confiscat, pentru folosință proprie, până și covoarele din casa Veturiei Goga! Gheorghiu-Dej (ministru la Comunicații) a primit mită zdravănă de la Malaxa, care, drept răsplată, s-a ales cu un contract de 2.500.000 dolari – sumă, la acea vreme, enormă.
Ministrului Aviației, E.M. Ionescu, „îi plac afacerile care aduc profit.” Tudor Ionescu, subsecretar de stat la Economie Națională, a obținut „imense profituri personale de pe urma supravegherii industriei petrolului și gazelor naturale”. Aurel Leucuția (PNȚ), între altele, primul președinte al Federației Române de fotbal, ministru al Economiei Naționale, „și-a folosit poziția pentru tranzacții dubioase, cum de fapt se obișnuiește la români.” Mihai Popovici (PNȚ), ministru când la Interne, când la Finanțe, când la Justiție, când la Lucrări Publice, a fost centrul multor tranzacții dubioase, având un enorm profit personal” (desigur, nu asta avea să-i aducă întemnițarea politică la Sighet).
Liberalul Râmniceanu, ministru de Finanțe în guvernul Sănătescu, este autorul unei emisiuni de monezi din aur în folos propriu. Mihail Sadoveanu (PCR, președinte al Camerei Deputaților), cel care avea să ceară bani și când a semnat Apelul pentru pace, „toată viața a urmărit avantaje financiare.” Ministrul de Război Const. Vasiliu Rășcanu (cel care a contribuit hotărâtor la fraudarea alegerilor din 1946 amenințând ofițerii că li se vor desființa unitățile de nu vor vota BPD), decorat de rege, „e implicat în diverse afaceri și, în timpul războiului cu Rusia, a organizat o intensă piață neagră.” Soției sale, rudă cu Ana Pauker, i s-a intentat dosar penal pentru trafic de devize – desigur, repede stins.
Nu mai continui, devine plictisitor. Oricum, e clar: avem tradiție!