La ora cinci

Nu atât omorurile, violurile și cotonogelile adunate buchet în telejurnalul ProTV de la ora 17 înspăimântă, cât chipurile martorilor aduși pe ecran. Ăsta să fie țăranul român? Am ajuns o țară de boschetari? Prima întrebare pe care ți-o pui: când au făcut oamenii ăștia o baie? Înțoliți ca vai de ei, nebărbieriți, fonfăiți, cu ochii umflați de băutură – mai-mai că se simte damful țâșnind din ecran! – eroii de la ora 5 par abia descinși dintr-un glodos neanderthal moldav. De i-ar vedea, ar mai exclama poetul „Voi singuri străjuiți altarul / nădejdii noastre de mai bine”? Chiar dacă cimotia martorilor TV se recoltează tot din acel etaj al satului românesc în care mizeria, incultura, băutura, nasc și nutresc eternă violență, chiar dacă așezările rurale, mai ales în Bucovina, atestă și real orgoliu gospodăresc, totuși, personajele de la ora 5 au existență reală și, într-o anumită măsură, sunt reprezentative pentru ruralul mioritic. Dacă-i pe-așa, atunci veșnicia s-a născut la sat și tot acolo și-a dat duhul! Fandoselile pseudo-folclorice din celălalt capăt al grilei de programe, în zona „Etno”, unde-ți iau ochii fastuoase costumații, chipurile, populare, doldora de sclipici și cusături aiuristice, unde, în fundal, țopăie personaje incerte, cu zâmbete-stas comandate de regizorul de platou, n-au cum echilibra imaginea generală a satului contemporan fiindcă-s tele-construcții întemeiate pe fals: ceea ce se cântă acolo nu-i folclor, ceea ce se vede n-are strop de autenticitate etnografică. Așa că, probabil, imaginea satului moldav se cuvine plasată undeva între aceste două extreme, între mizerie cruntă și veselie opulentă, între rictusul știrb al babei vecină cu spânzuratul și zâmbetul de polistiren expandat al drăgălașului de Fuego. Iar orașul… ce oferă orașul? Lumpeni, boschetari, mizerie sunt și pe-aici din belșug, dar se văd mult mai greu. Altele-s suferințele urbei: spațiile de parcare, asfaltul bortelit, gigacaloria monstruoasă, drogurile, prostituția și, mai ales, politicăraia. În Moldova, orașul a luat-o vijelios înaintea satului, rămas ezitant în bloc-starturi. Știrile orășenești de la ora 5 nu ne mai arată spânzurați de grinda șurii, nici avortoni azvârliți în privata cu stuf din fundul curții, ci sinucigași aterizați de la etajul XII, ciocniri de Volvo cu Mitsubishi, răfuieli între bande mafiote, sfeterisiri de bancomate și seifuri, atacuri la casele de schimb. Lumea ce apare în cadru este, de regulă, îngrijită, coerentă, locvace, afișează opinii și disponibilități polemice. Chiar atunci când ajunge pe sticlă pegra pegrei târgului, tot arată, pe dinafară, cât de cât onorabil, iar în expresiile fețelor nu mai afli urmele acelei prostrații dezarmante. Mai ales în Moldova de jos, distanța dintre sat și oraș nu se măsoară în kilometri, ci în ani-lumină. Devine sesizabilă când infracțiunea răscolește mâlul de pe fund și-ți apar pe ecran, dintr-un concret altfel ignorat, chipuri și măști de speriat copiii. Știrile de la ora 5, pe bună dreptate acuzate de speculare a senzaționalului morbid, au și-o mare calitate: scot la lumină partea neștiută a României veacului XXI, pe care unii n-o văd, iar alții, nu vor s-o vadă. Fețele aduse astfel în prim-plan pot prilejui adevărate studii de psiho-patologie socială, trimițând în derizoriu cifrele statistice ce încearcă să vorbească de „dezvoltare durabilă” și progres rural sub semnul îndemnului „să trăiți bine!” Deocamdată, încă trăim în lumi paralele! Și nu conținutul propriu zis al știrilor de la ora 5 o demonstrează, fiindcă violuri și crime pretutindeni în lume se petrec, ci fundalul socio-uman implicit revelat. Unii vor să vadă, în această deprimantă defilare de chipuri, argumente în sprijinul teoriei „românii – popor de patibulari”. Nimic mai fals. Toate evoluțiile, revoluțiile și involuțiile din România l-au urgisit mai întâi pe țăran. Urgisit a rămas și azi. Iertare s-ar cuveni să-i cerem, nu să-l arătăm, ironic, cu degetul…