LA O ANIVERSARE

Am scris, cândva, o piesă intitulată „Sîmbătă la Veritas”, care s-a jucat în aproape toate teatrele românești și la câteva din străinătate. „Declicul” l-a constituit întâlnirea promoției mele, la zece ani de la terminarea facultății. Iată-ne pe aceiași, la 45 de ani de la absolvire. Lipsesc 12 colegi și mai mult de jumătate dintre profesori; cu toții, trecuți în altă lume. Ne revedem la Universitate, în sala pașilor pierduți, sub ochii tinereștilor personaje ale frescelor lui Sabin Bălașa și încercăm să distonăm, barem ca imagine, cât mai puțin. Geaba: o colegă scapă un pix pe jos; cavalerește, ne repezim trei să-l ridicăm și unul… rămâne înțepenit în echer. Trudnica și înceata lui dezdoire a fost însoțită de sumedenie de sfaturi: aproape fiecare știa cum se doftoricesc șalele, semn că-i încearcă aceleași bătrânești suferințe… Asta e! Mă întreb cum aș scrie acum piesa despre întâlnirea aniversară, ca să nu-i spun de-a dreptul… comemorativă. Ar mai fi o comedie lirică? Greu de spus. Comedie – poate. Lirică – n-aș crede, fiindcă lirismul presupune un orizont al așteptării apt să valideze cumva împlinirea aspirațiilor plămădite, în egală măsură, din bună credință, naivitate, încredere, neștiință, optimism, gingășie și iluzii cât cuprinde, asezonate cu un strop de suferință. Atunci, la aniversarea unui deceniu, arcul de cerc rămânea deschis. Pornea tot dintr-un octombrie, 1957 – deci, s-a scurs jumătate de veac! – când bobocii filologi ascultau gâtuiți de emoție primul curs din viața de studenți și se boltea apoi generos, sugerând linii ale destinului ce puteau duce oriunde: și-n infern (al lumii acesteia) și-n paradis (idem). A urmat, conform legilor naturii, înscrierea pe traiectoria descendentă, până aproape de celălalt capăt al curbei… Ne-am născut la ceas de amarnic război și, cînd am deschis ochii și am început a înțelege lumea, eram cetățeni ai unei „republici populare”, încătărâmați în chingile unui regim pe care nici noi, nici părinții noștri nu l-au ales. Sigur că, într-o altă orânduire, bilanțul aniversar ar fi arătat și el altfel. Nu numaidecât mai fericit (doar cei mai mulți din promoția 1962 veneam de la țară, din familii modeste, și nu-s deloc sigur că, în România interbelică, am fi izbutit să ajungem într-o universitate) dar, probabil, cu reliefuri mai accentuate. Și-n bine, și-n rău. Privind înapoi cu înțelegere și deloc cu mânie, observăm că s-au aliniat, la citirea catalogului, destine evident împlinite, alături de evoluții modeste, până-n pragul ratării. Și nici unul nu va voi să recunoască: cei care au reușit consideră că se putea (și li se cuvenea) mai mult, modeștii și mediocrii continuă să creadă că-s străluciți, ratații învinuiesc soarta, amicii, guvernul, poziția aștrilor, încălzirea globală. Una peste alta, o generație care și-a făcut cinstit datoria, trecută de multișor de vârsta pensiei și care se autosugestionează cu încăpățânare că mai are ceva de spus. Mă tem că n-are. Ce minunat ar fi să mă-nșel! Festivitatea aniversară a început cu o slujbă de pomenire a colegilor și profesorilor trecuți întru Domnul, la biserica „40 de sfinți”, unde slujit-a diaconul Creangă. Într-un ungher, am zărit bătrâna cristelniță de aramă în care a fost botezat, în 1940… autorul acestor rânduri. Joc al sorții: botezat în biserica lui Creangă, aveam să scriu, după jumătate de veac, primul (și singurul) lung metraj artistic românesc dedicat humuleșteanului („Un bulgăre de humă”). Numai la Iași sunt posibile astfel de ciudate potriveli!… Catalogul promoției a înregistrat, la absenți, nu numai răposații, ci și pe cei câțiva care n-au putut să vină, ori pur și simplu n-au vrut. Printre ei, o colegă ce n-a acceptat să ni se înfățișeze în ipostaza de băbuță stafidită, tocmai ea, pimpanta de odinioară. De, „frumusețea este un bun fragil” – spunea Ovidiu…