Să vezi și să nu crezi!

La marginea deșertului Gobi



Mongolia. Aștept să intru în templul budist Candan Teqcilin, undeva, în pustietatea pustietăților, la marginea deșertului Gobi. Ne iese în întâmpinare un slujitor al templului: înalt, voinic, tuns zero, înveșmântat într-un halat roșu-cinabru. Pe chipu-i rotund și bonom plutește un zâmbet extatic. Este chiar „lama”, superiorul așezământului. Ceva mi se pare pe undeva cunoscut – poate doar surâsul acesta adresat tuturor și nimănui, pe care l-am întâlnit și-n templele din coasta nordică a Tibetului, și-n cele din Canton ori Hong Kong.
Ninge cu fulgi mari, pufoși, peste masa compactă de porumbei care-și schimbă din când în când locul zburând în stol compact, cu aripile ireal împletite și încâlcite, ridicând vârtejuri de zăpadă, pene și fulgi albi de nu mai știi care-s ai cerului și care ai zburătoarelor. Azi e „slujbă mică”. Strânse într-un careu față în față, așezate pe perne galbene din numărul cărora rezultă rangul, sunt înșirate vreo 20 de persoane greu de descris și, mai ales, de priceput fără o prealabilă incursiune în bibliotecă la fișierele tematice cu litera B – Budha și L – Lamaism. Cei mai mulți par foarte bătrâni, unii nu arată nici o vârstă, iar câțiva sunt tineri de-a binelea. Rași în cap, îmbrăcați în galben mormăie fără încetare unul și același verset. La un moment dat, murmurul preoților se frânge într-o acută subliniată de gonguri și talgere; din tot soiul de cățui se ridică în fuioare subțiri fum de tămâie.
Un cazan enorm, cu picioare de fontă, trimite în văzduh același fum, dar în valuri groase, deasupra cărora drept credincioșii își așează o clipă-două căciulile, întru parfumare și sfințire totodată. Un bătrân cu barba rărită și decolorată toarnă în alt cazan darul adus templului: unt topit, picurat dintr-un ceainic. Plin aproape până sus, cazanul ne arată unt în bucăți, în burdufuri, în șuvițe, în pârâiașe – fiecare cum s-a învrednicit să-l aducă. Următorul popas bătrânul îl face în dreptul cazanului cu chibrituri. Deși e o „slujbă mică”, și azi s-au adunat sute și sute de cutii: tradiția cere să onorezi casa lui Budha aducând hrană (în exprimarea ei cea mai consistentă și esențială) și foc, acesta din urmă simbolizând înflorirea, renașterea, perenitatea și prosperitatea.
Grupul nostru s-a răsfirat printre credincioșii care, cunoscând regulile, se perindă în liniște prin fața vitrinelor din care îi cercetează ochii de jad ai aceluiași Budha în nenumărate exemplare sculptate, pictate, desenate. Credincioșii parcurg un drum mărginit de laturile patrulaterului în care oficiază slujitorii templului și, ca într-un mausoleu cu flux continuu, opririle nu-s cu putință. Subit, preoții schimbă tonalitatea murmurului, deschizând cărțile sfinte la altă pagină (cărțile sunt un fel de lădițe dreptunghiulare în care filele se stivuiesc una peste cealaltă). O femeie cu ochii în lacrimi așază o bancnotă de trei tugrici și șoptește ceva la urechea prelatului mormăitor. Cine știe ce tristețe tăinuiesc aceste lacrimi ivite ca o rouă la colțul ochilor oblici, doar omenești sunt toate cele, indiferent de paralelă ori meridian…
Înaltul lama care ne-a întâmpinat la intrare și care ghidează acum grupul de condeieri din toată Europa veniți la Congresul Scriitorilor din Mongolia, observând că urmăresc efortul vizibil al femeii de a nu izbucni în plâns, mi se adresează – total stupefiant, în rusește, pe numele mic: „Mircea, i-a murit tatăl.” Surpriza surprizelor: marele lama nu-i altul decât… translatorul de polonă de la Congres! Am aflat, mai târziu, că acum și aici se numește Batbair, s-a născut la Cracovia, a învățat cu strălucire matematicile la Universitatea din Varșovia și, datorită nu știu cărei chemări stranii și adânci, a abandonat totul, spre a ajunge „lama” într-un templu izolat de lume, la marginea deșertului Gobi. Neexistând alt cunoscător de polonă la Ulan Bator, a fost chemat să oficieze ca translator la Congresul Scriitorilor, ceea ce până la momentul înveșmântării în mantia roșie a făcut-o conștiincios și fără a îngădui vreo clipă bănuiala unei existențe paralele atât de îndepărtată de prestația concret onorată cu o zi înainte. Îl văd plutind, cu trupul masiv și rotofei, în lumea tămâiei, talgerelor, gongurilot, untului topit, ochilor de jad ai statuilor, butoaielor cu chibrituri și nu-mi rămâne decât șansa unei constatări glumețe și pământești: la urma urmei, și Papa a fost polonez!



Recomandări

Cockteil…cu amor, umor și poezie. Dez-mahmureală (2)