La eclipsă mușcă… medaliile!

Sâmbătă noaptea a fost eclipsă de lună. Nu puteam rata momentul, așa că încă de vineri seara eram cu lansetele întinse undeva pe malul Prutului. Mai exact, pe o ridicătură peste care evident că în urmă cu puțină vreme trecuse apa, din moment ce și în spatele ei era apă. La un calcul rapid, îmi iese că acolo, la „conac”, Prutul venise ca un tsunami, cu vreo 10-12 metri, peste cota obișnuită. Absolut neverosimila situație a fost completată de o alta: televizorul n-a vrut să mai funcționeze, ceea ce m-a făcut să ascult la radio transmisia cursei de canotaj încheiată cu un nou „aur” pentru noi. Nimic mai ușor decât să privești apa și să-ți imaginezi cursa. Că de trăit am trăit-o la fel de intens ca la televizor. Cum vă spuneam, am ajuns vineri seara, târziu. Dădea să înnopteze. Până ne-am instalat pe țurțudanul ăla, făcând echilibristică în niște poziții de yoghini cu vechime, până am montat și vreo 7 lansete, s-a făcut deja ora 3. Până să se crăcăneze de ziuă mai rămăseseră vreo două ore și ceva, așa că m-am tolănit în fotoliu pe singurul loc cât de cât plat și am așteptat zorii. De dormit, mai spre prânz. Fotbalul de seară nu m-a interesat, că la radio chiar nu are haz. Peștele? Care pește!? Un biban la peștișor viu și un scobar la arcul cu mămăligă (nervi la fel!). Da’ las’ că vine ea eclipsa de lună și-l rupem! A venit. Stăteam cu un ochi spre bețe și cu celălalt la ceruri. Luna, mușcată când acolo, când dincolo, nu producea nici un efect în ape: tot atâta activitate ca în beciul meu, după ploile alea. Așa că pe la ora 1 am strâns, la 1:30 am plecat, la 3 eram acasă (care radar?). Vă imaginați că era deja a doua noapte fără închis ochii, așa că firesc ar fi fost ca, o dată ajuns, să mă târăsc până în pat și, eventual, să mor. În loc de asta (boală, zic unii!) am pornit televizorul: era kilometrul 25, iar Constantina luase vreo 20 de metri avans. O cafea și la treabă! Adică ochii mari. Și dă-i, și tremură. Și roagă-te s-o țină puterile! Au ținut-o. A fost noaptea în care m-am lămurit că la eclipsă, dacă e să nu muște, atunci nu mușcă nici crapul, nici șalăul, nici somoteiul. A mușcat, în schimb, doamna Diță din medalia de aur. Și Zău dacă-mi pare rău!