Locul frumos, speranțe cel puțin la început nelimitate atât în ceea ce privește eventualele trofee cât și cantitatea (desigur, în limitele legale), iar la sfârșit, ca mai întotdeauna, te apucă mai întâi lehamitea când vezi că nu se clintește nici un băț preț de trei-patru zile și, cu toate acestea, te hotărăști să stai cu o zi în plus, că poate-poate. Așadar, proiectata plecare de joi s-a mutat pe vineri, iar dacă tot urma și-o sâmbătă, ne-am gândit că ar fi bine să plecăm duminică. Asta, desigur, în funcție și de nenumărate elemente imprevizibile: mușcă sau nu mușcă, dacă da, e de ăla mic sau namilă?, dacă-ți mai ajunge mâncarea sau nu (la noi totdeauna da, că luăm de parcă vine sfârșitul lumii), dacă peștii prinși mai încap în lada frigorifică a celui care ți i-a găzduit etc. Acu’, să nu credeți că am umplut noi lada. Peștii noștri nu mai încăpeau că prinsese gazda prea mulți, că de, deși fălticenean, Mitică stă la Pardina nouă luni pe an, de ani buni, și deci știe toate locurile și toate cotloanele.
Între altele, ieri dimineața a avut aventura vieții lui la știucă. În ecluza aflată la jumătatea distanței dintre locul nostru de pescuit și casa lui, s-au pripășit niscai știuci monumentale, iar ieri, Mitică a dat tocmai peste una din astea. Când am ajuns la el, era alb la față și-mi spunea că așa ceva n-a mai întâlnit, deși pescuiește de vreo 40 de ani. I-a luat peștișorul din ancoră ca pe nimic, s-a învârtit în loc, totul cu o lene și o silă vecine cu sfidarea. N-a sărit ca știucile, n-a făcut „lumânarea”, n-a alergat ca dementa, ci pur și simplu a făcut o piruetă, rupând tot ce avea Mitică în mână. A estimat-o cam pe la 15 kile.
Cum spuneam, deși eram ferm hotărâți să plecăm duminică, un telefon primit de acasă, care ne anunța că mâine se anunță furtună în Tulcea, ne-a făcut să ne schimbăm brusc planurile. Astfel, ieri, pe la 13.30, ne-am întrebat dacă merită să ne riscăm sau nu, iar hotărârea am luat-o în nici un minut. Căldură prea mare, pește nu mușcă, iar când mușcă e mic, în plus furtuna care ar fi făcut drumul ăla de coșmar încă mai greu. Știind noi orarul bacului, într-o doară am dat un telefon pentru a ni se confirma că ultima traversare de pe malul ăsta către Tulcea este la ora 20. Era să fie… Fiindcă de la capătul celălalt al mobilului am primit informația că în mod excepțional, ieri, vineri, 2 septembrie, ultimul bac e la ora 18, întrucât pe Dunăre, în zona Tulcea, se desfășoară competiția de canotaj Ivan Patzaichin. Am accelerat ca demenții strânsul, împachetatul, încărcatul bagajelor, care de regulă ne ia vreo șase ore, și am reușit probabil cu prețul distrugerii iremediabile a mașinii să ajungem la bac la ora care transmit eu acest reportaj (17.30).
Stau și mă întreb dacă boul de turist străin care pune botul la mugetele doamnei Udrea, câți scuipați ar da pe frunza ei verde, grăbindu-se ca mine pentru a ajunge la ultimul bac care nu mai există. Rețineți că 90 la sută dintre cei care practică această traversare sunt străini de loc, eventual și de țară și e puțin plauzibil să aibă o verișoară angajată la Navrom. Pentru că în toate cele cinci episoade am făcut trimitere și la aspectele legate de turism, după această experiență bolnavă îi sfătuiesc pe turiștii români, inclusiv pescari (inclusiv cei săraci ca mine sau chiar mai săraci), să se pișe în Delta Dunării sau să citească ce scriu și alții pe blogul Administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării și să-și încerce norocul la prins știuci sau pozat pelicani în Delta Nilului, a Amazonului, oriunde în lume, numai în panarama asta tipic românească, nu.
