Cunosc Delta din 1961. În acel an am fost pentru prima dată la Sulina, pe atunci un orășel cochet, care avea toate șansele să devină o mini-capitală turistică europeană. În loc să ajungă la acest statut, Sulina a degenerat în sat, lucru pe care l-am constatat când am ajuns acolo acum cinci ani, probabil pentru ultima dată. Am pescuit în cei 50 de ani de ieșiri în Deltă pe toate cele trei brațe. Deosebirile sunt majore, atât în ceea ce privește șansa de a prinde un pește mai acătării, cât și a facilităților oferite turistului sau pescarului. Dacă ar fi să aleg între toate locurile în care am pescui, aș spune fără ezitare… Periprava.
De ce totuși n-am ajuns acolo din 2003 încoace? Simplu: deoarece locurile de pescuit de acolo au fost înhățate de o bandă de profitori, în frunte cu numitul Robert Răduță, pe care majoritatea televiziunilor, dacă nu chiar toate, care au în programe emisiuni pentru pescari, ni-l prezintă drept un binefăcător, un salvator al faunei piscicole. Realitatea este însă cu totul alta, aș spune înspăimântătoare. Atunci, în 2003, prezentându-mă la locul unde ar fi trebuit să obțin dreptul de a pescui în zonă, mă gândeam că voi da peste vreun lipovean, angajat al lui Răduță. Surpriză: bonuri de pescuit vindea binefăcătorul în persoană. Cu o aroganță dusă până la nesimțire, ne-a impus niște condiții pe care dacă ar fi fost să le respectăm eu și fiul meu, ar fi însemnat o vacanță distrusă. Deși fostul Ministru al Agriculturii Gheorghe Flutur, apoi și alți membri ai guvernelor următoare, i-au intentat procese „salvatorului” Deltei (iar la un moment dat chiar le și câștigaseră), începând de acum doi ani Răduță a devenit proprietar cu drepturi depline asupra a peste 100 de kilometri de curs de Dunăre, inclusiv brațele și ghiolurile adiacente.
Din câte cunosc, moșia Răduță începe la vărsarea brațului Chilia în mare și se termină foarte aproape de locul unde pescuiesc eu acum, adică la Pardina. Ciudățenia constă în aceea că la data concesionării inițiale către Răduță a brațului Chilia, acesta era granița României cu Ucraina, Răduță devenind astfel nu doar proprietar al unei bucăți consistente din fluviu, ci și al graniței de est a României. Încă mai bizar, acum doi ani, când a câștigat definitiv procesele despre care vorbeam, aceeași porțiune de fluviu devenise graniță a Uniunii Europene. Nu cred că dacă chestiunea s-ar fi petrecut în oricare alt stat membru al Uniunii, faptul acesta s-ar fi putut petrece. Așa se face că refuzând ideea de a cotiza sute de mii de lei vechi pe zi (pentru fiecare membru al familiei mele) la numitul Răduță, am preferat să ne așezăm în sălbăticie absolută, care prezintă însă avantajul că nu ești silit să dai ochii zi de zi cu nici un borfaș, fie Răduță sau oricare altul.
Azi se împlinește exact o săptămână de când ne-am instalat la Pardina. Lumină pe mal avem, după ce am tras-o cu un cablu de 140 de metri de la un vapor transformat în locuință, aflat la această distanță. Mâncare facem la aragaz, nu unul de voiaj, c-am pățit-o acum câțiva ani, ci cu unul cu trei ochiuri și cu butelie, ca-n casa omului. Apă ne-am adus de la Suceava, ca să constatăm aici că cea pe care am fi putut-o bea de la pompa unui prieten fălticenean, Mitică, la care mergem zilnic pentru a pune peștele prins în congelator, este mai gustoasă decât cea de acasă. Asta pentru gătit. Pentru băut, ne-am luat câteva baxuri de apă minerală, cu care probabil ne vom întoarce acasă. Tocmai pentru că apa e atât de bună aici.
Dormim în mașină, ceilalți (care au plecat între timp) au dormit în corturi, singura problemă greu rezolvabilă rămânând cea a gunoiului. Am umplut până acum șase saci imenși, pe care i-am depozitat în groapa indicată de localnici. Ciudățenia este că aceasta se află pe malul unui canal, de unde nu cred că ridică cineva gunoiul, așa că la prima creștere a nivelului Dunării, gunoiul nostru strâns cu grijă o va lua la vale, lucru care mă întristează. M-ar bucura însă la culme dacă gunoiul nostru care se va împuți, desigur, între timp, s-ar opri la în ușa cherhanalei Răduță, ceva mai la vale.
