Jurnal de Deltă (I)

… și iată că după primul eșec înregistrat în 50 de ani, adică anul trecut, când a fost prima dată după 1960 când nu am ajuns în Deltă, în urmă cu câteva zile s-a petrecut minunea dumnezeiască: am reușit să plec spre Deltă, cam în felul în care o fac de obicei. Adică pe la o treime de drum, oprindu-mă să beau o cafea, la reîntoarcere, după 15 minute, mașina nu a mai vrut să pornească din parcare. Un barman amabil a sunat taximetristul din Răcăciuni, acesta a venit, m-a cules, m-a dus la nea Gelu, mecanicul omologat al satului, care după câteva rugăminți, insistențe și o înjurătură de mamă din partea taximetristului cu care era prieten din copilărie, s-a învrednicit să mă însoțească în parcarea hanului, unde se afla epava. Desfăcut alternator, constatat funcționare impecabilă. Între timp, la Suceava, câțiva oameni de bine deja constituiau caravana care să mă salveze. N-a mai fost nevoie, întrucât nea Gelu, după încă un drum în sat cu același taxi, a revenit cu cleștii cu care mi-a pornit motorul, de la bateria de autocar pe care o am tot timpul în portbagaj pentru iluminatul nocturn al malului. De trei zile încoace am făcut o fixație: am, n-am treabă, dau o cheie. Motorul funcționează impecabil. Să fi fost un semn că n-am ce căuta nici anul ăsta în Deltă? Mă îndoiesc, întrucât la primele lansări de ieri dimineață, am scos un somotei de două kilograme și un șalău cu doar puțin mai mic. Asta ar fi doar introducerea. Cuprinsul articolului este alcătuit dintr-un lanț de nenorociri cu care din moment ce m-am confruntat eu, se confruntă toți cei care dau dovadă de inconștiență și se aventurează în iadul numit Delta Dunării, pe care numai bolnavii psihic l-ar mai putea numi paradis, pentru oricare om normal aceasta fiind întruchiparea iadului pe pământ. În primul rând, nimeni nu știe ce documente îți trebuie pentru a pescui în legalitate. În seara dinaintea plecării, intrând pe câteva site-uri (ANPA, Rezervația Biosferei, AJVPS etc.) am găsit informații nu doar complet diferite de la un site la altul, ci care se bat cap în cap. Astfel, ANPA susține că în Deltă poți pescui doar dacă ești acreditat la fosila comunistă numită AJVPS. Ministerul Agriculturii zică că doar cu cardul ANPA poți pescuit, în vreme ce rezervația biosferei se declară stăpân unic al zonei și zice că degeaba ai avea oricare alte documente dacă nu ai permis eliberat chiar de la Biosferă. Am pierdut o zi întreagă în Tulcea, luându-le la rând. În cele din urmă, chiar la sediul Rezervației Biosferei, am primit fiecare dintre noi câte trei documente: chitanțe, permis de pescuit și permis de acces în Rezervație. Chestia haioasă e că după ce una din cucoanele de la ghișeu mi-a cerut câte 15 lei de căciulă, colega de la ghișeul alăturat i-a spus că face o greșeală, întrucât elevii nu plătesc. După ce s-au certat între ele, ne-au trimis la ghișeul celălalt, unde duduia care spusese cele de mai înainte ne-a eliberat permisele de acces în Rezervație, dar numai două, explicația fiind că pentru elev nu e necesară. A urmat revenirea la primul ghișeu, unde cei 90 de lei s-au transformat în 70, elevul plătind doar 10 lei în loc de 30 pentru permisul de pescuit. Ca atare, ni s-a eliberat o altă chitanță, pe care scria 35 de lei, care nu bătea cu nici unul din acte. „Asta-i tot?”. „Nu”, zice cunoana. Mai aveți de mers la Poliția de Frontieră. Ajunși acolo, aflăm că trebuie să prezentăm în original CI-urile și permisele, plus câte o copie xeroxată după permis și CI, numai că noi ne cam împrăștiaserăm. După câteva curse cu mașina ne-am regrupat la sediul Poliției de Frontieră, unde a trebuit să mai completăm și câte o cerere pentru eliberarea documentului care fusese deja semnat și ștampilat. Nebunia cu permisele este doar o glumă nevinovată prin comparație cu drumul de coșmar dintre Tulcea și Pardina. Până la episodul următor, vă spun doar că cei 37 de kilometri i-am străbătut în 3 ore și 10 minute.