Jurnal de cabinet: Doi bolnavi II

În condiții de sărăcie lucie, unii își permit să se înmulțească pe bandă. Ăsta e rodul prostiei, al nepăsării, al abrutizării, al alcoolismului. La țară femeia e necăjită și abuzată. Din multe puncte de vedere. Nu e ca emancipatele astea de la oraș, pastilate de mici și care la 25-30 de ani se chinuie cu tratamente de fertilizare. Cum o dai, iese cu minus. La naiba cu toate astea! Mi-e rău. Vreau să închid șandramaua și să mă duc acasă.
Se deschide ușa din nou. Îmi este adus pe brațe un bunic. Îl știu. Cancer pulmonar. E galben. Are 43 de kilograme.
– Puneți-l pe canapea, fac eu. Ce e cu el?
– I s-a făcut rău de dimineață, îmi spune unul din băieții lui. Și a țipat să-l aducem aici.
– Trebuia să mă anunțați. Că veneam eu la el.
– A auzit de la o vecină, care a fost cu copilul dimineață, că sunteți bolnav și nu a vrut să vă chinuie.
Mi se pune un nod în gât. Omul ăsta e terminal. E pe moarte. El știe asta. Și totuși a venit, cu un picior în groapă, la mine. Ca să nu mă forțeze să conduc bolnav. Ce să mai spun? Se pare că am o față tare chinuită pentru că bunicul ăsta îmi spune:
– Lăsați domn doctor, că mâine veți fi bine.
E sfârșit. Abia vorbește. E în dureri groaznice.
– Am vrut să-l ducem la spital, spune băiatul.
– Și ce să-i facă acolo? Nu-l primesc ăștia, șoptesc eu. Lasă că-i pun niște injecții.
Rup trei fiole și încerc să găsesc o venă. Bunicul abia respiră. Eu abia stau în picioare de durere. Doi bolnavi care se ajută unul pe altul. Îi fac tratamentul și-l țin cinci minute întins. Parcă nu mai horcăie așa. Chiar dă să se ridice singur.
– Stai, bunicule, acolo, că nu poți să mergi acum.
Se ridică la marginea patului și mă privește. Nu pot să descriu ce era în ochii ăia. Mai bine tac. Îl ajut apoi să ajungă la mașină. Mă întorc în cabinet. Privesc dincolo de tavan, așa cum fac de fiecare dată când am un asemenea pacient. Poate mă vede cel care stă nepăsător printre nori.
Intră femeia cu testul.
– Du-te la baie și adu-mi urina în chestia asta, îi spun eu dându-i un recipient de plastic.
Asta se uită la mine.
– N-ai înțeles? Te piși în asta și vii încoace.
– Nu. Nu e asta. Vă simțiți bine?
– Nu.
– Atunci vin mâine.
– Bun. Vii mâine cu al tău.
Mai bine. Mâine voi fi în formă.
– Pe la ce oră?
– Pe la 9 jumate.
– Dar programul e de la 9.
– Și ce treabă ai tu cu programul meu? Vii când te chem eu. Și acuma valea. Și spune-i lui Rocco să nu cumva să se dea ocupat mâine.
– Dar nu-l cheamă Rocco. Vasile îl cheamă.
– Lasă că știu eu mai bine.
O scot afară. Mâine dimineață mă duc la bunicul cu cancer. Poate nu face Cel de Sus vreo glumă proastă și-mi răpește șansa de a-i întoarce vizita. Îl cred în stare.