Jurnal de cabinet: Doi bolnavi (I)

Boala face parte din viața tuturor. Nu există zi în care să nu auzi de cineva că e bolnav. Organismul uman, această extraordinară mașinărie complexă și insuficient înțeleasă, din păcate, nu e capabil de fiecare dată să iasă învingător din lupta cu factorii care-l agresează. Că ne convine sau nu, în fiecare zi suntem supuși unui stress continuu. Cum ar fi: suprasolicitări de natură psihică sau fizică, potențiale infecții bacteriene, virale sau fungice, plăgi, contuzii, fracturi, frig sau căldură excesivă, radiații, anumite chestii toxice din mâncare sau aer și multe altele. Unele organisme sunt mai rezistente, altele nu. Unii stau toată viața pe lângă cabinetele medicale, alții nici nu știu cum arată spitalul. Totul e legat de modul în care sistemul imunitar reușește să ne protejeze. Și asta e ceva determinat genetic. Nu mai credeți toate vrăjelile pe care vi le servesc toți vânzătorii de medicamente. Eu unul nu am descoperit în practica mea de 14 ani în linia întâi vreun medicament minune care să întărească imunitatea. Unii ar spune că e vorba și de stilul de viață. Sunt de acord, până la un punct. Există multe excepții. Pot da exemple de persoane care au dus o viață echilibrată, fără excese, fără băut, fără fumat și au făcut cancer pulmonar sau gastric la 45 de ani. De asemenea, pot să vă povestesc despre anumiți moșulici care toată viața au tras rachie și au fumat mahoarcă, au fost și în război, unii au stat chiar în lagăre și chiar și acum, la 80 de ani, umblă rupți de beti pe biciclete, cu țigara în gură, fără să aibă habar de vreo pastilă.
Acum e moda bio. Mă bușește râsul numai când aud de astea. Păi voi, ăștia, care cultivați legume bio, aerul poluat nu dăunează produselor voastre? Radiațiile din atmosferă, apa poluată, pământul sufocat de tot felul de toxine, de care marea majoritate nici nu ați auzit, toate astea sunt ecologice? Vă păcăliți singuri. Și-i păcăliți, poate fără să vreți, și pe cei care vă urmează. Nimic nu mai e bio pe planeta asta. Și tot noi suntem responsabili de asta.
Boala face parte din viață. Pot spune că se naște odată cu noi. Și din păcate nu e doar apanajul bătrâneții. Mulți copii suferă de tot felul de boli, unele chiar incurabile. Privindu-i, începi să-ți pui anumite întrebări despre rostul lumii ăsteia.
***
E frig. Plouă. Diminețile sunt deprimante pe o așa vreme. Și atunci când ai dormit doar trei ore, e de-a dreptul un chin să faci față unei zile de luni. Eu mă consider de fier. De mine nu au voie să se prindă bolile. Nu am voie să pățesc ceva pentru că foarte mulți oameni depind de mine. Și totuși uneori mi se mai întâmplă câte o chestie care îmi reamintește că nu pot trage de mine la nesfârșit. Totul a început cu o cumplită durere de stomac, care m-a trezit din somn la ora 3 și nu m-a mai lăsat să dorm. M-am chiniut îndelung. La 8 a trebuit să plec la cabinet, că așa sunt eu, căpos. Cică de fier. Drumul a fost liber. Conduceam ca prin vis, mai mult din reflex. Parchez într-un final în fața dispensarului. Plouă mărunt. Un vânt rece încearcă să-mi intre până în suflet. Intru. E frig și în cabinet. Ceaiul de mentă e deja gata. Încerc să aprind o țigară, dar îmi face rău. O sting. Nu sunt în apele mele. În stomac parcă am un pumnal, în creieri o mare pastă. Mă adun cum pot și încep consultațiile. Am la ușă foarte mulți copii răciți, deși nu mai este sezon de guturai. Vremea asta. La școală e dezastru. Sunt multe clase în care lipsesc mai mult de jumătate din elevi. Nu am ce face. Dau tratamente pe celebrele rețete electronice, și mă enervez cu cardurile de sănătate. Termin copiii, asa cum fac de fiecare dată. La mine au prioritate.
Intră o femeie.
– Bună ziua.
– Bună ziua. Ce ați pățit? Mă interesez eu cu voce șoptită.
Mi-e tare rău dar nu vreau să las asta să mă doboare.
– M-a trimis al meu la dispensar, spune ea încet.
– Pentru ce?
– Păi.. Eu sunt însărcinată. Am un copil de 8 luni. Și nu pot crește încă unul. Și m-a trimis al meu să fac ceva.
Nu știu ce să spun. Știu cum stau. Știu că o duc tare greu. Totuși nu mă pot abține să mă întreb de ce dracu nu a venit la mine la contracepție. El, marele mascul, după ce a făcut-o pe Rocco Sifredi, nici nu vrea să audă de încă un plod. Pun pariu că i-a tras și câteva peste ochi. Normal, nu muncesc pe nicăieri. El e zilier prin pădure iar ea stă acasă. Și câți nu sunt ca ei.
– Nah, și eu ce să fac cu tine?
– Nu știu. El m-a trimis.
– Bun. Ia du-te tu la farmacie și cumpără un test de sarcină apoi vino înapoi să văd eu dacă ești gravidă.
Pleacă. Pe mine m-au năpădit crampele. Pe fond nervos, în mod sigur.