Jurământul

Jurământul este invocarea lui Dumnezeu sau a unei persoane sfinte sau a unui lucru sfânt pentru confirmarea sau întărirea adevărului unei anumite afirmații sau a sincerității unei anumite promisiuni. Cel ce se jură invocă adesea și blesteme asupra sa sau asupra unor persoane dragi lui pentru cazul în care afirmația lui este mincinoasă sau promisiunea lui este nesinceră. Dar chiar și când nu se face o asemenea invocație, este de la sine înțeles că cel ce se jură se supune judecății lui Dumnezeu și că este gata să primească orice fel de pedeapsă în caz de neadevăr sau nesinceritate a cuvintelor lui.
– La israeliți este interzis jurământul mincinos sau mărturia mincinoasă
În funcție de conținutul lui, jurământul este de două feluri: jurământ de întărire a adevărului și jurământ de întărire a unei promisiuni. Primul este în legătură cu trecutul, iar al doilea cu viitorul. În fine, încălcarea primului se numește „jurământ mincinos”, iar încălcarea celui de al doilea se numește „sperjur”.
Jurământul constituie un fenomen ancestral al vieții sociale și presupune credința în judecata lui Dumnezeu, consi¬derând deci că Dumnezeu sau o putere superioară intervine în lucrurile lumii și ale oamenilor spre a restaura adevărul sau dreptatea și spre a fi pedepsite minciuna și nedreptatea. Așadar jurământul presupune credința religioasă, de aceea nu are sens pentru omul ne-religios. În cadrul toleranței religioase și al libertății de conștiință s-a introdus, însă, și așa-numitul „jurământ civil”. Acesta se face prin invocarea onoarei și a conștiinței celui ce se jură și are, în cazul jurământului mincinos sau sperjurului, aceleași consecințe juridice ca și jurământul religios. În Vechiul Testament, în special în decalogul mosaic, se interzice din principiu luarea „in desert” a numelui lui Dumnezeu: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert”. Acest lucru nu exclude jurământul. Dimpotrivă, îl presupune, dar îl limitează la chestiunile serioase. Ceea ce se interzice israelitului este jurământul mincinos sau mărturia mincinoasă. De asemenea i se interzice să se jure pe numele zeilor păgâni. Jurământul de acest fel, care denotă recunoașterea acelor zei de către cel ce se jură, este asimilat necredinței și apostasiei.
– Hristos: „Eu însă vă spun vouă să nu vă jurați nicidecum”
Pe de altă parte, în textele Vechiului Testament, însuși Dumnezeu este înfățișat jurându-Se înaintea oamenilor. Avem, astfel, jurământul lui Dumnezeu către Avraam, către David și către alții. După cum se știe, în Vechiul Testament Dumnezeu este înfățișat ca părîndu-I rău de anumite binefaceri sau îngă¬duințe ale Lui fața de oameni, din pricina nemulțumirii (ingratitudinii) acestora. Așadar jurământul lui Dumnezeu, care însoțește făgăduințele și promisiunile Lui, subliniază, pe de o parte, caracterul irevocabil al hotărârilor Sale și, pe de altă parte, însemnătatea conținutului lor. Desigur, jurământul acesta prezintă o anume particularitate. Oamenii se jură pe cineva mai presus decât ei, pe când Dumnezeu, neavând pe nimeni superior Lui, Se jură pe Sine însuși.
În general, așadar, în Vechiul Testament nu există interzicere absolută a jurământului, fără numai a aceluia făcut în numele dumnezeilor falși. Jurământul este folosit de oameni sau de Dumnezeu însuși față de oameni, din cauza minciunii care predomină în relațiile sociale ale oamenilor și din pricina necredinței sau a împietririi pe care aceștia le dovedesc în relațiile lor cu Dumnezeu. Este cunoscut și aceea că în vremurile ce au urmat, îndeosebi în vremea lui Hristos, în societatea israelită jurământul căpătase o asemenea amploare și formularea lui o asemenea multitudine de forme, încât în privința lui se dezvoltase o întreagă cazuistică.
În Noul Testament, însă, și în tradiția bisericească jură¬mântul este tratat în mod diferit. Hristos, spre deosebire de legea Vechiului Testament și de practica iudeilor, interzice cu desăvârșire folosirea jurământului: „Eu însă vă spun vouă să nu vă jurați nicidecum”. Mai mult, precizează că jurământ nu este doar invocarea numelui lui Dumnezeu, ci și invocarea oricărui alt nume sau lucru sfânt, ceresc sau pământesc. Aceste cuvinte ale lui Hristos nu au doar sens negativ, ci și pozitiv. Nu doar că interzic jurământul, dar și desființează minciuna. Jurământul este de prisos când pe buzele oamenilor da-ul este da și nu-ul este nu.
Viața cotidiană se prezintă, însă, a fi extrem de proble¬matică. Da-ul și nu-ul oamenilor, chiar și al creștinilor, nu totdeauna arată adevărul despre lucruri. De aceea s-ar putea spune că folosirea jurământului nu a încetat să fie necesară, însă o astfel de opinie scontează pe faptul că existența unui anumit rău justifică legalizarea altuia. Astfel se omite liber¬tatea de conștiință a omului și se instituie eludarea unei porunci religioase în numele minciunii și înșelăciunii existente în viața socială. Iar dacă această eludare ar duce într-adevăr la combaterea răului social, s-ar putea oarecum justifica din punct de vedere social, chiar dacă din punct de vedere teologic ar trebui condamnată. Dar dacă se întâmplă ca și răul social să se mențină – ba chiar să sporească – și porunca religioasă dimpreună cu libertatea de conștiință a omului să fie încălcate, chipurile în numele combaterii răului social, este limpede că e vorba de o aberație.
– Jurămintele Noului Testament nu au în vedere chestiuni omenești, ci adevăruri referitoare la Dumnezeu însuși
Cei care susțin folosirea jurământului remarcă și aceea că și în Noul Testament interzicerea lui nu este absolută. Menți¬onează că există cazuri în care s-a jurat și Sfântul Apostol Pavel, ba chiar Hristos însuși. Și într-adevăr, când Hristos a fost chemat de câtre arhiereu să mărturisească sub jurământ dacă este Fiul lui Dumnezeu, a răspuns cu cuvintele „tu ai zis”, ceea ce se poate interpreta și ca acceptare a invitației de-a mărturisi sub jurământ. Dar și Sfântul Apostol Pavel îl invocă, în anumite locuri din epistolele lui, pe Dumnezeu ca martor al cuvintelor lui. Oare avem aici de-a face cu excepții de la regula generală a lui Hristos „să nu vă jurați nicidecum”?.
Jurămintele menționate în Noul Testament diferă funda¬mental de cele obișnuite. De aceea nu este corectă invocarea lor în justificarea practicii jurământului în cadrul vieții cotidiene. Jurămintele Noului Testament nu au în vedere chestiuni omenești, ci adevăruri referitoare la Dumnezeu însuși. Mântuitorul Hristos, răspunzând cerinței arhiereului de a confirma dacă este Fiul lui Dumnezeu, nu încredințează aici despre un adevăr oarecare, ci despre adevărul dumnezeirii Lui. Numele Dumnezeului Celui veșnic nu este folosit spre a pecetlui vreun adevăr convențional, ci adevărul lui Dumnezeu. Aproximativ același lucru se observă și în cazurile jurămintelor Sfântului Apostol Pavel. Apostolul lui Dumnezeu și-L ia ca martor pe Dumnezeu spre a-și întări adevărul sau autenticitatea propovăduirii și, în general, al apostolatului sau în lume. Și este relevant ca toate aceste cazuri în care Sfântul Apostol Pavel și-L ia ca martor pe Dumnezeu sunt legate de mărturi¬sirea voii dumnezeiești oamenilor. De aceea am putea spune că jurământul Apostolului este dat în cadrul mai general alinsuflării lui dumnezeiesti.
Prin toate câte au fost menționate aici reiese limpede, credem, că aceste cazuri de jurământ consemnate în Noul Testament au un caracter cu totul special și nu limitează interzicerea absolută a jurământului, nici nu îndreptățesc folosirea lui în viața cotidiană. Invocarea numelui lui Dumnezeu pentru a întări cuvintele omului este firească atunci când este vorba despre adevăruri dumnezeiești. Aceasta înseamnă că cel ce se jură trebuie ori să fie insuflat de Dumnezeu, ori să confirme adevăruri pe care Dumnezeu le-a descoperit lumii.
(Georgios Mantzaridis)