Jienii … de import

Am fost martor, acum 36 de ani, la lansarea pictorului Nicolae Constantin, care-și trăia emoțiile primei expoziții personale la Iași, în sala „Victoria”. După atâta amar de vreme, iată-l pe același Constantin, la fel de emoționat (dacă nu și mai și!) revenind la Iași (Galeriile „Dana”). Tablourile, aduse din Germania, unde pictorul s-a stabilit de mult, au trecut prin vamă și mă-ntreb cum or fi reacționat nemții la vederea atât de ciudatelor (pentru ei) imagini gen „Banda lui Jianu”, „Cu capra”, „Urătorii din Botoșani” ori „Nuntă suceveană”. Cum ar veni, expoziția intitulată „Dansuri și tradiții românești”, concepută la Frankfurt, reprezintă un… import de autenticitate națională. Dacă am ajuns să importăm de toate, inclusiv ridichi și mere, de ce să n-aducem de afară și mărturii ale civilizației românești pictate cu culori nemțești? Ne-am fi așteptat, după o atât de îndelungă ședere în Germania, ca pictorul să ne propună în expoziție tot soiul de kirche și de schloss-uri. Sunt numai câteva, echivalând cu o ștampilă pe delegație: „Domnilor, acolo trăiesc, de acolo vin, acolo este mormântul soției mele, Lucreția”. În rest, totu-i un omagiu adus României eterne și, în temeiurile ei adânci, apolitice, o exprimare directă și deschisă a prețuirii pentru tradiții, mituri, istorie și specific național, într-un moment în care aceste valori sunt minimalizate și ironizate.
Nu-s colecționar de artă plastică. Am, în casă, doar tablouri ce mi-au fost dăruite de amici pictori. La două țin în mod deosebit. Ambele, peisaje ieșene, unul cu tușe viguroase și coloristică puternică, datorat lui Dan Hatmanu (2006), celălalt, hieratic și de-a dreptul suav, semnat de Constantin (1968). E-un peisaj de iarnă – biserica Barnovschi sub zăpadă – care, culmea, ai senzația că încălzește în jur. Pare a avea o viață proprie acel tablou și cine-l privește cu atenție află acolo mai tot ce individualizează și definește atât de originala pictură a lui Constantin. Adică: mai întâi, sinteza fericită între idee și sentiment, între rațional și emoțional. Propensiunea către poezie venind și din opțiunea asupra culorii, fiind preferate griurile spre alb, transparente, diafane, care respiră liniște, calm, sugerând tăcerea din pragul visului. Apoi, neobișnuitul ritm al compozițiilor sale. Care n-are cum veni doar din subiectele propriu-zise (dacă-s dansuri populare, sigur că va fi existând și un anume ritm pictural), ci mult mai din adânc. Din ordonarea succesiunii accentelor coloristice, din raportarea mișcării la grila de repere înfiripată din lumină, din relația cu planul al doilea, astfel așezat în cadru încât să potențeze indirect dinamismul prim-planului.
Tot în numele construirii ritmului, pictorul nu mai este interesat de fizionomii. Chipurile personajelor sunt programatic șterse, fără detalii, fără individualizare. Din două motive: în asemenea vârtej nu se mai rețin amănuntele; apoi, fiindcă dăruirea totală în extazul dansului determină contopirea tuturor într-un singur personaj colectiv. Dansatorii devin, astfel, doar petale ale unei unice și expresive corole, parcă nesupusă legilor gravitației.Tablourile din care se simte respirația satului sucevean se numără printre cele mai inspirate transpuneri plastice a universului rural bucovinean. Aici, Constantin pictează peisajul din fundal la modul cel mai amănunțit, cu detaliile de rigoare și, după aceea, procedează la eliminări succesive, până la esențializare. Satul din planul al doilea capătă, astfel, un aer de mister, de legendă, de fantastic, de Macondo românesc. Nu știu unde se cuvine cel mai corect încadrată pictura lui Constantin. Acum 40 de ani, „Scânteia” îl scărmăna zdravăn pentru onirism – etichetă incorectă; pictorul încerca doar să scape de chingile realismului socialist. A urmat altă etichetă: aceea de post-impresionism. Pe urmă, alta: expresionism. S-a vorbit chiar și despre futurism. Originalitatea creației lui Constantin face nesigure toate aceste categorisiri.