IZVOARE

Scriitorii israelieni originari din România au o asociație profesionistă de creatori și o revistă, „Izvoare”, al cărei ultim număr l-am primit recent de la Haifa. Întâi de toate, impresionează prin proporții și ținută grafică. N-avem, în România, o publicație scriitoricească editată în astfel de condiții, adică 150 de pagini în format mare, cu impecabile planșe color, copertă celofanată etc., etc. – ceea ce, iată, israelienii izbutesc fără vreo subvenție oficială, doar ca urmare a unor sponsorizări diverse. Ajunsă la nr. 44, publicația adună în sumar peste 50 de semnături. Unele ne sunt cunoscute, fiind vorba despre condeieri afirmați încă în România, altele nu – ceea ce lasă speranța că literatura scrisă în limba română ar putea atrage și reprezentanți ai unor generații mai tinere. Artisticește vorbind, performanța, în acest număr, n-o deține nici proza, nici poezia, nici critica, ci arta plastică, prin elocvența planșelor datorate celui ce a fost Baruch Elron, elev al lui Baba și Ciucurencu, unul dintre cei mai originali pictori suprarealiști ai veacului XX. Artistul care datorează atât de mult școlii românești de pictură are tablouri expuse la Muzeul de Artă Modernă din New York, la Boston, la Sollingen, dar nici unul în instituțiile muzeale de la noi. De, e greu să fii profet în țara ta! Zicala nu-i excesiv utilizată, fiindcă, așa cum atestă paginile revistei „Izvoare” (poate chiar și titlul!), România continuă să fie înțeleasă ca o a doua patrie, rămasă să trăiască în aburul amintirilor ce nutresc majoritatea prozelor din sumar, și, desigur, în inflexiunile limbii, care, trebuie spus, este utilizată impecabil gramatical și stilistic. Mai curat chiar decât în gazetele noastre – ca să nu mai vorbim de televiziuni! Se pare, de altfel, că la nivelul anilor ’50-’60, limba română (păstrată ca atare de emigranții evrei) era mai curată, mai puțin desfigurată de incultura promovată constant prin mass-media, încă ne-agresată de grămătici abuzivi și, desigur, ferită de calchieri, împrumuturi și localizări inutile. În revistă, memorialistica deține partea leului și prilejuiește adevărate revelații atunci când sunt evocate viața redacțională a „Scânteii” din 1946 (Victor Rusu), Fălticenii și Suceava anilor ’45-’47 (Norman Manea), Bucureștii interbelici (Sonia Palty), figurile unor scriitori controversați („Labiș – mai mare poet decât sunt înclinați unii să-l considere acum la București” – scrie Virgil Duda), ori personalitatea lui Nichita Stănescu (Biti Caragiale), dar și, să le spun astfel, unele nedumeriri. De pildă, G. Ben-Meron scrie: „Sistemul de educație comunist mă aruncase, precoce, în brațele studiilor medicale, fără să mă întrebe și să se întrebe în ce măsură eram pregătit…” (Am dat și eu, tot atunci, examen la Medicină – erau 200 de candidați pe un loc! – și pârdalnicul de sistem n-a catadixit să mă arunce „în brațele studiilor medicale”…) Altfel, texte oneste, fatalmente inegale valoric (se întâmplă și la case mult mai mari!); cam puțină poezie cu adevărat remarcabilă și destulă diluție, tipică pentru înțelegerea conceptului de poesis în anul de grație 2007, scriituri sigure, care dovedesc asumarea deplină a profesiunii (Shaul Carmel, Bianca Marcovici, Carol Isac, Dorel Schor, Teșu Solomonovici ș.a.) alături de condeie mai șovăielnice. Important este, înainte de orice, că această revistă există. Rămâne să reflectăm asupra observației-reproș adresată celor din România și datorată Ginei Sebastian-Alcalay: „se acordă întâietate autorilor aflați pe meleagurile mioritice, față de cei care scriu pe românește în alte locuri”. Așa să fie oare?