Iubirea în ipostaza ei vindecătoare

Observăm în viața de zi cu zi că, după mulți ani de conviețuire cu altă persoană, vin unele momente în care simțim că nu mai este iubirea aceea de la început. Momente goale, clipe chinuitoare, însoțite de cele mai multe ori de sentimente de vinovăție sau culpabilizare a celuilalt. Cine-i vinovat pentru acest gol, pentru acest impas descurajant? Cine-i vinovat de „dispariția“ dragostei, a emoției, a pasiunii aceleia care, la început, te îndemna să muți chiar și munții din loc? Dar oare dragostea dispare ea cu adevărat? Sau poate că ochii noștri lăuntrici se închid o vreme și nu mai știu să privească în ansamblu?
Iubirea continuă să ne însoțească chiar și în culmea izbucnirilor noastre de furie și ură
Ei bine, iubirea în sine nu dispare niciodată! Ea nu se spulberă în vânt, nu se îndoaie ca trestia ori ca pomul zbuciumat de furtună. Iubirea continuă să ne însoțească chiar și în culmea izbucnirilor noastre de furie și ură. Ea așteaptă cuminte și sfioasă, eternă și nezdruncinată să ne deschidă inima spre a o cunoaște în forma ei vindecătoare. Atenție însă la această nuanță: forma ei vindecătoare. Noi suntem precum copiii mici, care merg mai întâi de-a bușilea, prin pasiuni și fericiri „mărețe și unice“, apoi îndrăznim să pășim, să cădem și să ne ridicăm în încercarea instinctuală de a merge, cu pașii noștri, „în iubire și cu iubire“. Dar pentru a păși pe picioarele noastre, avem nevoie să învățăm că iubirea începe de la ceea ce tu însuți ești în stare să dăruiești.
Nu-i așa că ai uitat, frate al meu, de când nu i-ai mai spus partenerului tău de viață „te iubesc“ sau „iartă-mă, dragul meu“? Nu-i așa că te rușinezi azi de iubirea care s-ar putea ascunde într-un gest tandru și într-o surpriză măruntă, la care te-ai dezobișnuit să te gândești? Nu-i așa că ai uitat că cel ce te iubește ești chiar tu însuți? Nu-i așa că ai uitat să stimulezi iubirea în sufletul celuilalt? Că ai moșmonit în așteptarea de a fi iubit și, iată, ai întârziat până ce sentimentul dispariției iubirii te-a legat de suferință, de sentimente de vinovăție și de culpabilizare? Caută în tine, frate al meu, energia de a face în fiecare zi un mic gest de tandrețe pe care nu l-ai mai făcut de multă vreme. Dăruiește ceva, căci acest ceva este tocmai rezervorul de iubire căruia i-ai închis robinetele atunci când ai decis, mai mult sau mai puțin conștient, să aștepți darurile pe care tu ai renunțat să le mai faci! Atunci când ai dorit să fii iubit și să nu mai iubești! Extinde apoi determinarea aceasta către lumea din jur, către tine însuți, și vei înțelege cât de vinovat te-ai simțit când ai stat la ușa iubirii, când înlăuntrul său se ascundeau căldura, armonia și binecuvântarea.
Resursele puterii sunt ascunse în iubirea pe care o dăruiești neîncetat celor din jur
Când vei învăța din nou că iubirea este darul pe care ți-l faci singur, dăruindu-l altuia, vei găsi în tine energia care te ajută să nu te simți istovit sau plictisit. Vei descoperi că resursele puterii sunt ascunse în iubirea pe care o dăruiești neîncetat celor din jur. Ajută-ți partenerul de viață să-și amintească de amintirea ta! Nu-i stimula mintea, nici inteligența, nici aptitudinile, nu căuta să descoși defectele și umbrele celuilalt, ci fă pentru el ceva simplu, mărunt, dar cu toată inima. Aceasta este iubirea în ipostaza ei vindecătoare și aceasta devine ca un mănunchi de stele strălucitoare care te ating, îți cuprind inima și îți vindecă în ea tot ce ai crezut că a fost rănit. Dragostea nu dispare niciodată! Doar noi uităm să mergem pe picioare, fiindcă e ceva mai comod să ne deplasăm de-a bușilea. Dar ce minunat este să mergi ca un prunc, să trăiești sentimentul bucuriei că mersul tău este darul cel mai minunat pentru cei care te privesc azi mergând.
Și preotul din mine nu-și poate opri obida și supărarea când îi aud pe unii și pe alții că „dacă dragoste nu e, nimic nu e“. Și afirmă ei că așa ar fi scris în Scriptură. Doamne ferește! În Scriptură se spune nemaipomenit de frumos și clar: „Dragostea toate le suferă, toate la crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă… dragostea nu cade niciodată“ (I Corinteni 13, 8). Așa spune marele Apostol Pavel, și cum spune el rămâne valabil pentru toate veacurile.
A iubi începe din interiorul nostru și se termină tot acolo
Prin urmare, putem spune că a iubi începe din interiorul nostru și se termină în același loc. Iubirea nu sălășluiește niciodată „în afară“, în faptele lumii, în comportamentele altora, în darurile pe care le primim ori în ceea ce ni se întâmplă. Ea locuiește vremelnic în toate acestea, dar întotdeauna izvorăște din interiorul nostru. Puterea ei ne îndrumă ca un far către împlinirea destinului personal și ne mângâie în nopțile negre ale vieții. Ea se ivește din noi și ne întărește în răbdare, în bucurie, în puterea de a suporta încercările inerente ale vieții, tocmai pentru ca noi să înțelegem că Dumnezeu nu este abstract, nici ascuns, ci locuiește în inimile noastre. Și ori de câte ori ne conectăm la această putere, simțim bucurie, indiferent dacă viața de zi cu zi ne oferă motive sau nu.
De îndată ce vom fi în stare să descoperim că Dumnezeu și Iubirea nu sunt două entități diferite și că în cel de lângă noi putem șlefui această iubire, făcând-o mai strălucitoare. „Chipurile cioplite“ pe care ni le-am născut din indiferența noastră față de cel de lângă noi nu pot străluci mai mult decât „mâinile negre“ care le cioplesc, dar ceea ce ne poate dărui iubirea este mai presus de toate judecățile mentale și toate valorile.
Trăiți în iubire, oameni buni, pentru că „Dumnezeu este iubire“ și „din iubire Și-a trimis El pe Fiul Său în lume, nu ca să judece și să osândească lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El“.
(Pr. Ioan IOANICESCU, Ziarul Lumina)