Italia s-a încoronat, pentru a patra oară, campioană a lumii la fotbal după ce a învins Franța, cu scorul de 6-4, în urma loviturilor de departajare, în finala Cupei Mondiale din Germania, la capătul unui meci care a însemnat un sfârșit trist de carieră pentru Zidane, eliminat în prelungiri.
72.000 de spectatori s-au adunat pe Stadionul Olimpic din Berlin pentru a-și lua „la revedere” de la Cupa Mondială, ajunsă în ultimul act, și de la cel denumit „ultimul mag al fotbalului”, căpitanul Franței, Zinedine Zidane, aflat la ultimul meci din carieră.
Italia, fără victorie în fața reprezentativei cocoșului galic din 1978, a început jocul dur, iar în minutul 6 Franța a primit un penalti după o neglijență a lui Materazzi, care l-a agățat ușor în careu pe Malouda, deși a încercat să evite contactul. Lovitura de la 11 metri a fost transformată de personajul principal al serii, Zidane, mingea lovind transversala și căzând dincolo de linia porții înainte de a izbi din nou bara și de a reveni în teren. Speranțele italienilor au fost însă spulberate de arbitrul Horacio Elizondo, care a indicat centrul terenului, semn că golul a fost validat. Buffon a ratat șansa de a doborî recordul de invincibilitate la o Cupă Mondială, stabilit în 1990 de compatriotul său Walter Zenga, iar Italia a început, practic, meciul de la 0-1. Jucătorii lui Marcelo Lippi au acuzat șocul, iar francezii au fost la un pas de 2-0, când un șut al lui Ribery a fost deviat de același Materazzi, mingea trecând puțin pe lângă poartă.
Încet-încet Andrea Pirlo a început să ordoneze jocul Squadrei Azzurra la mijlocul terenului, iar în minutul 19 Italia a restabilit egalitatea. Același Andrea Pirlo a centrat magistral din corner, la marginea careului mic, unde Marco Materazzi s-a înălțat, depășindu-l în aer pe Vieira, și a înscris cu capul, printre Ribery și Barthez. Italia a fost chiar la un pas de a trece în avantaj, după o fază similară celei de la gol, însă Luca Toni, de această dată, a trimis cu capul în transversală, iar francezii au răsuflat ușurați.
Ambele echipe au continuat să se dueleze la mijlocul terenului, așteptând o eroare a defensivei adverse, care să-i permită să treacă în avantaj, însă Henry, la francezi, și Luca Toni, la italieni, nu au reușit să finalizeze decisiv niciuna dintre situațiile favorabile în care au fost puși de coechipieri.
În debutul reprizei secunde, Franța a atacat mai mult pe flancuri, iar Henry s-a distrat în câteva rânduri cu defensiva Italiei, fără a reuși însă să dea lovitura de grație. Francezii au cerut din nou penalti în minutul 53, la o intervenție a lui Zambrotta asupra lui Malouda, dar Elizondo a lăsat jocul să continue, deși contactul dintre cei doi jucători a fost mai clar decât la lovitura de pedeapsă acordată „cocoșilor galici” în debutul partidei.
În minutul 55, partida a fost întreruptă pentru scurt timp, din cauza unei accidentări a lui Vieira, însă nu suficient pentru ca Azzurri să se reorganizeze în defensivă, care a continuat să fie punctul slab al Italiei. Lippi i-a scos din teren pe aproape inexistenții Totti și Perotta, aruncându-i în luptă pe De Rossi, revenit după o suspendare de patru etape, și pe Iaquinta. Contrar cursului jocului, în minutul 62, Toni a înscris, cu capul, însă golul său a fost anulat, corect, pe motiv de ofsaid, deși tușierul a semnalizat târziu poziția afară din joc a atacantului italian.
Deși în debutul părții secunde au reușit să creeze în repetate rânduri pericol la poarta lui Buffon prin combinații la marginea careului, Zidane, neutralizat bine de italieni, și coechipierii săi au preferat din ce în ce mai des șuturile de la distanță, majoritatea trecând departe de poartă. Echipa lui Domenech a devenit din ce în ce mai prudentă, odată cu trecerea timpului, iar italienii au început să mute jocul tot mai aproape de poarta lui Barthez, fiind aproape de golul doi în minutul 77, când Pirlo a trimis puțin alături, dintr-o lovitură liberă de la 30 de metri.
În minutul 80, stadionul s-a scufundat în liniște, Zidane fiind căzut la pământ și solicitând intervenția medicilor, acuzând o accidentare la umărul drept, după un duel aerian cu Fabio Cannavaro. Numai că magicianul a revenit în joc, refuzând să iasă din scenă înainte de a-și spune ultimele replici. Finalul celor 90 de minute a găsit însă echipele tot la egalitate, astfel că meciul a intrat în prelungiri.
Franța s-a instalat din nou în terenul advers și, grație unei apărări italiene care a continuat să nu se regăsească, asemeni liderului ei, Cannavaro, Ribery a fost la câțiva centimetri de gol în minutul 98, însă șutul său s-a scurs pe lângă bară. Cu un minut înainte de finalul primei reprize suplimentare, Buffon i-a refuzat lui Zidane șansa de a-și încununa retragerea cu un gol decisiv, și a respins peste transversală, cu un reflex uimitor, o lovitură de cap a căpitanului Franței, găsit liber în centrul careului de Willy Sagnol.
Minutul 110 a adus o lovitură grea pentru Franța și pentru iubitorii fotbalului: Zidane a fost eliminat după ce l-a lovit cu capul în piept pe Materazzi, într-un moment în care jocul se mutase în cealaltă jumătate de teren. Incidentul nu a fost văzut de arbitrul Elizondo, însă acesta i-a arătat cartonașul roșu după ce a fost informat de tușier cu privire la incidentul petrecut în apropierea careului lui Buffon.
După eliminarea lui Zidane ambele echipe au părut epuizate, fără putere de a mai forța înscrierea golului decisiv, astfel că după 120 de minute s-a ajuns la penaltiuri, aceasta fiind a doua finală din istoria Cupei Mondiale care are nevoie de lovituri de departajare, după cea din 1994, câștigată de Brazilia, chiar în fața Italiei.
Italia s-a impus la penaltiuri, după ce toți cei cinci executanți desemnați de Lippi – Pirlo, Materazzi, De Rossi, Del Piero și Grosso – l-au învins pe Barthez. Pentru Franța au marcat Wiltord, Abidal și Sagnol, în timp ce Trezeguet, al doilea executant al reprezentativei lui Domenech, a trimis mingea în transversală.
Franța a ratat șansa de a-și trece în palmares cel de-al doilea trofeu de campioană mondială, după cel din 1998, iar „zeul” Zidane s-a retras în tăcere, punându-și o pată roșie pe acest final de carieră pe care l-ar fi dorit încununat cu un sărut al Cupei „Jules Rimet”.
Squadra Azurra este din nou cea mai bună din lume, după 24 de ani, și poate declanșa seria „nopților magice” din versurile imnului Cupei Mondiale din 1990, care au răsunat, după încheierea finalei, pe Stadionul Olimpic din Berlin.
