„Istorii și istorie”

Pe lângă cel de al III-lea volum al „Jurnalului”, care curând va fi finalizat, lucrez la o carte nouă. Se intitulează „Istorii și istorie”, așa că-i firesc să scotocesc printre vechile mele dosare cu bucoavne, note, schițe și teancuri de file îngălbenite. Așa am dat peste un text nostim în felul lui, pe care nu-mi amintesc să-l fi publicat vreodată (dacă greșesc, îmi cer iertare). Începe cu întrebarea mea „cine-l mai citește, astăzi, pe Hasdeu?” După care vine răspunsul bănuit: iaca, eu! Găsisem, la un anticar de pe strada Lăpușneanu, o carte oropsită, fără coperți, ce mi-a fost oferită contra sumei modice de 10 lei. M-am întors să caut și celălalt volum (aflasem numai „tomul II”) și, crezând că plec, anticarul a redus imediat prețul la jumătate. Așa că, investind doar 5 lei, m-am ales cu o carte rară: „Scrieri literare, morale și politice” de B.P. Hasdeu, ediție îngrijită la Editura Fundațiilor nu de oricine, ci de Mircea Eliade. Pe pagina de gardă, o semnătură și o dată: „Traian Chelariu, 17 iunie 1937”. În 1937, Chelariu se va fi aflat la Cernăuți; nu știu cum a ajuns această adevărată raritate bibliofilă la Iași. N-are coperți – o să aibă. Nu-i cunosc povestea fiindcă, surpriză, filele sunt netăiate, ceea ce-i de neînchipuit pentru cărturarul bucovinean, a cărui primă și atât de erudită ediție din Jurnalul intitulat „Zilele și umbra mea” am publicat-o în anii ’70. Traian Chelariu nu cumpăra cărți pe care să le lase netăiate, ceea ce mă face să cred că „Scrierile…” vor fi fost înstrăinate de oricine, dar nici într-un caz de doamna lui, Ecaterina, care-i păstra toate lucrușoarele și amintirea ca pe-o icoană. A ajuns cumva în posesia unui ieșean total neinteresat și de slova lui Hasdeu, și de prefața lui Eliade, și de greutatea iscăliturii lui Traian Chelariu. Habent sua fata libelli! Textele înmănunchiate (era să scriu „între cele două coperți”, numai că… n-are!) în culegerea adnotată de Eliade sunt cvasi-necunoscute, fie și doar pentru că, repet întrebarea de la început, cine-l mai citește azi pe Hasdeu? Surprizele apar încă de la primele pagini, unde începe schița iconografică „Filosofia portretului lui Țepeș”. Dacă Hasdeu ar scrie în zilele noastre, ar fi încadrat între protocroniștii puși pe demonstrații idealizante, întrucât izbutește să ducă până la capăt o argumentație-model pentru exaltate „reconstituiri” aduse din condei și trase de păr. Adevărat, pornite din cele mai bune intenții, dar… Cuvier își propunea să reconstituie ditamai viețuitoarea pornind de la un oscior; Hasdeu se străduiește să recompună portretul psihologic al voievodului muntean studiindu-i liniile feței, așa cum sunt înfățișate într-o gravură săsească de pe vremea domnitorului. Din
pricina cușmei, nu se vede vreo jumătate din fruntea eroului, ceea ce nu-l împiedică pe cercetător să creadă că „va fi fost înaltă”, iar „o așa frunte nu putea aparține decât unui bărbat înzestrat cu cea mai viguroasă inteligență”. Asta să însemne că muritorii cu fruntea întinsă până la ceafă sunt, fără doar și poate, genii? Dar cel mai clar indiciu că ne aflăm în fața unei personalități de covârșitoare excepție îl constituie linia dreaptă a nasului. Hasdeu scrie cu avânt: „Din mii de portrete cutreerate în cursul studiilor mele fisionomice, n-am aflat decât unul singur care pare a prezenta o exactă copie a nasului lui Țepeș – cel al lui Shakespeare.” Nici mai mult, nici mai puțin! „Iar ochii, sprâncenele, buzele, fruntea își pot schimba mereu expresia, câtă vreme nasul așezat ca o columnă înmijlocul feței, rămâne nepăsător, rece, flegmatic, nemișcat, liber de orice influență.”De altfel, crede Hasdeu, și conduita celor doi (Țepeș și Shakespeare) este, în esență, identică: și unul și altul ucid, primul, în lumea reală, al doilea, în cea virtuală. Mai departe: linia bărbiei lui Țepeș „este foarte pozitivă”. Concluzii se trag și din examinarea pleoapelor, ridurilor de la coada ochilor etc. etc. toate arătând că „acest chip al lui Țepeș este al unui om mare.” Eliade comentează cu rezervă demonstrația lui Hasdeu, arătând, într-o notă de subsol, că „nasul drept pare a fi tipic la Români” și aflând argumente nu numai în portretele domnitorilor, ci și în ale boierilor curteni. De altfel, dacă privim cu atenție portretul lui Hasdeu de la pag. 3, observăm linia dreaptă a nasului, ceea ce înseamnă că înrudirea fizionomic-caracterologică se cuvine dusă mai departe, adică Țepeș-Shakespeare-Hasdeu. Ca să vezi!