ISTORIE

Chișinăul are cel mai tânăr primar dintre toate capitalele Europei. Primul care vorbește limba română fără pic de cusur. Primul ce n-a fost susținut de rusofoni. Primul format în România și cu stagiu în presa bucureșteană. Asta ar fi vestea cea bună. Cealaltă-i îngrijorătoare: se anunță semnarea, de către Putin și Voronin, a unui acord privind Transnistria – și nu știu cum va fi evitată soluția (rusească) federalizării Republicii Moldova. O întrebare: la urma urmei, în ce calitate hotărăște Putin soarta Basarabiei? Răspunsul presupune un recurs la istorie. La începutul anului 1812 se stabileau condițiile încheierii războiului ruso-turc. Puțini știu cu adevărat cum s-a negociat soarta românilor atunci și cum s-a ajuns la textul tratatului semnat în București la 16/28 mai 1812. Istoriografia noastră a evitat să intre în detalii, iar cea sovietică nu ostenea să celebreze „revenirea Basarabiei în sânul patriei.” Atunci, destinul națiunii române a atârnat de un fir de păr. Extrem de puțin a lipsit ca Moldova și Muntenia să fie încorporate în imperiul țarist (urmând a ajunge cu timpul, desigur, republici unionale…); încă și mai puțin ar fi trebuit pentru ca granița estică a românilor să fie stabilită de-a lungul Siretului! Bunul nostru prieten și frate mai mare, poporul rus – care, după ce a declarat drept fals grosolan testamentului lui Petru cel Mare, l-a urmat întocmai, paragraf cu paragraf – se pregătea să-și proptească granițele vestice în pieptul Carpaților. După ce Ecaterina a II-a n-a avut succes în intenția cadorisirii lui Potemkin cu „Regatul Daciei”, Alexandru I a cerut cu hotărâre anexarea Moldovei și Munteniei. La tratativele începute la Iași în 1809, turcii au refuzat să dăruiască ambele principate (ce ușor este să faci cadouri din ograda altuia!) , așa că războiul se urnește din nou. Deși aproape învingător, țarul a început să-și coboare pretențiile. Nu de grija românilor, ci de spaima lui Napoleon, căruia știa că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să-i facă față. A cerut… doar Moldova, până la Carpați. Turcii s-au opus – pe bieții români nu-i întreba nimeni! Cum s-ar fi răsucit istoria noastră fără încăpățânarea Porții? Ar mai fi existat un 1859? Ce s-ar fi ales din ideea 1918? În cele din urmă, Rusia face o ultimă „concesie” și acceptă drept graniță Siretul. Cu o condiție: să i se dea și brațul Sulina în întregime. Cerere necugetată, fără de care Sublima Poartă ar fi acceptat granița pe Siret! Tratativele se împotmolesc, Napoleon amenință de departe și, probabil, trântind populara înjurătură slavă, Alexandru I va fi exclamat: „Bine, așa și pe dincolo, fie numai Basarabia.” ªi a fost „numai” Basarabia. Obținută și ea după mituirea zdravănă a marelui dragoman al Porții, pe care sultanul, aflând trădarea, avea să-l scurteze de cap. Prea târziu! Țările române pierduseră un teritoriu mai mare decât acela al Danemarcei, ori Elveției, Olandei, Belgiei! ªi tot nu era de-ajuns, câtă vreme Kiseleff scria, în 1832, că Rusia s-a pus în mișcare acum mai bine de un secol, de pe malurile Niprului, „nu pentru ca să se oprească la cele ale Prutului.” Deocamdată, s-a poticnit (cu bună știință) în Transnistria, care-i cuiul lui Ivan-Pepelea în coasta Uniunii Europene. Nici un principiu de drept internațional, nici un tratat, nu-l îndreptățesc pe Putin să croiască un anume destin Republicii Moldova, stat independent și membru al ONU. Acționează, însă cutuma. În numele căreia (de pildă) președintele USA a desenat, la Camp David, traiectoria relațiilor Israelului cu lumea arabă. Cei mici tac și execută. Iar pe români nu-i întreabă și nu-i ia în seamă nimeni…