Istoria Vechiului Testament, timp al pregătirii descoperirii slavei lui Dumnezeu – Hristos Domnul

Evanghelia Duminicii dinaintea Nașterii Domnului (a Sfinților Părinți după trup ai Domnului) Matei 1, 1-25
„Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda și pe frații lui; Iuda a născut pe Fares și pe Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram; Aram a născut pe Aminadav; Aminadav a născut pe Naason; Naason a născut pe Salmon; Salmon a născut pe Booz, din Rahav; Booz a născut pe Iobed, din Rut; Iobed a născut pe Iesei; Iesei a născut regele David; David a născut pe Solomon, din femeia lui Urie; Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a născut pe Asa; Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut pe Ozia; Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe Iezechia; Iezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amos; Amos a născut pe Iosia; Iosia a născut pe Iehonia și pe frații lui, la strămutarea în Babilon; După strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe Zorobabel; Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe Azor; Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Ahim; Ahim a născut pe Eliud; Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care Se cheamă Hristos. Așadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; și de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; și de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri. Iar nașterea lui Iisus Hristos așa a fost: Maria, Mama Sa, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind și nevrând s-o vădească, a voit s-o lase, în ascuns. Și, cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, căci Cel zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a spus de Domnul prin proorocul, care zice: „Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu”. Și, deșteptându-se din somn, Iosif a făcut așa precum i-a poruncit îngerul Domnului și a luat la el pe logodnica sa. Și, fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.”
Biserica a rânduit ca Duminica dinaintea Nașterii Domnului să fie închinată Sfinților Părinți după trup ai Domnului. În Noul Testament întâlnim două genealogii importante, în Evangheliile după Matei și Luca, ambele având ca obiectiv descoperirea strămoșilor după trup ai Mântuitorului Hristos, ca dovadă de neclintit a istoricității Sale și a asumării de către Fiul lui Dumnezeu a umanității, în chip desăvârșit, în persoana unică a lui Hristos Domnul. „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” ne prezintă lista genealogică de la Patriarhul Avraam până la Hristos, organizată în trei grupe de câte 14 generații, în total 42 de nume. La citirea acestora, credinciosul care este mai puțin inițiat în textul revelat al Vechiului Testament ar putea deveni neatent, absent cu gândul de la lunga înșiruire de nume. Dar poposind duhovnicește la umbra Scripturii celei Vechi, poți înțelege, așa cum Sfinții Apostoli și, mai apoi, Sfinții Părinți au tâlcuit, că în spatele numelor și narațiunilor biblice despre strămoșii după trup ai Domnului este ascunsă taina credinței în venirea Răscumpărătorului promis protopărinților: „Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Fc 3, 15).
O istorie care conține prezența lui Dumnezeu
Totodată, istoria veche a patriarhilor, judecătorilor, regilor și profeților biblici este una a teofaniilor, a descoperirii lui Dumnezeu în Lege și cuvânt scris, în fapte și minuni. Aceasta este o istorie sfântă, pentru că ascunde în ea prezența lui Dumnezeu Viu și Sfânt, receptată de oamenii cei aleși prin credință puternică, după cum Sfântul Apostol Pavel ne încredințează: „Avraam prin credință a locuit vremelnic în pământul făgăduinței, ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac și cu Iacov, cei dimpreună moștenitori ai aceleiași făgăduințe; căci aștepta cetatea cu temelii puternice al cărei meșter și lucrător este Dumnezeu” (Evr. 11, 9-10). „Și toți aceștia, mărturisiți fiind prin credință, n-au primit făgăduința pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea” (Evr. 11, 39-40).
Întăriți fiind de cuvintele profetice despre venirea lui Mesia, generații întregi au nădăjduit în Domnul și au exprimat acest lucru din adâncurile credinței lor. Patriarhul Iacov chiar și înainte de moarte arăta cu tărie această credință: „În ajutorul Tău nădăjduiesc, o, Doamne!” (Fc. 49, 18), iar psalmistul exclamă: „Cât este de mare mulțimea bunătății Tale, Doamne, pe care ai gătit-o celor ce se tem de Tine, pe care ai făcut-o celor ce nădăjduiesc în Tine, înaintea fiilor oamenilor!” (Ps. 30, 19). În momentele de cumpănă din istoria poporului ales, profeții au avut rolul de a încuraja pe contemporani, asigurându-i că prin credință vor birui încercările: „Cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi puterea lor, le vor crește aripi ca ale vulturului; vor alerga și nu-și vor slei puterea, vor merge și nu se vor obosi” (Is 40, 31).
Oamenii ca mesageri ai Revelației
Așa cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, istoria orizontală a umanității se întâlnește cu istoria verticală, catabasică, a lui Dumnezeu în fiecare clipă a existenței noastre, ca o Cincizecime tainică. Chemați fiind la o lucrare specială de propovăduire, oamenii drepți și profeții devin mesageri ai Revelației, factori ai istoriei sfinte. Dar întrucât omul nu poate cauza de la sine credința, ci aceasta este sădită ca dar în el de sus, mărturia descoperirii lui Dumnezeu conduce la întâlnire în comuniune. Istoria sfântă este precum un drum, pe care omul călătorind Îl întâlnește pe Domnul. „Căile Domnului sunt desăvârșite, Cuvântul Domnului e lămurit prin foc. Și scut este El tuturor celor ce nădăjduiesc în El” (2 Rg 22, 31).
Teofaniile biblice veterotestamentare sunt pentru oamenii aleși de Dumnezeu încredințări ale Prezenței proniatoare în mijlocul poporului ales, cu toate că slava Domnului rămânea inaccesibilă, neperceptibilă și neînțeleasă omului. Dumnezeu rămâne pentru omul vechi departe, oricât de aproape ar fi. Dovada e călătoria lui Hristos Înviat alături de Luca și Cleopa spre Emaus. Precum în întreg Vechiul Testament, cuvintele rostite pe cale pun ideile în relație, stabilesc legături și acorduri, într-un imaginar al minții. Doar comuniunea în jurul Pâinii este cea care descoperă omului realitatea, sensul prezenței mântuitoare!
Hristos, apropierea maximă între Dumnezeu și om
Nașterea după trup a Domnului ne arată nu doar că Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit, S-a făcut trup (Ioan 1, 14) ca un cuprins al lui, ci a venit într-o familie, făcându-Se subiect omenesc de comuniune, întâmpinând umanitatea din imediata apropiere. „Dumnezeu S-a făcut tu la nivelul eului nostru”, zice părintele Stăniloae. Problema distanței dintre om și Dumnezeu, micșorată prin viața drepților din Vechiul Testament și prin cuvântările profetice, dar nefiind anulată, primește rezolvarea finală prin apropierea maximă dintre umanitate și Dumnezeire în Hristos.
Și noi suntem dintre cei care nu L-am văzut cu ochii trupești pe Domnul, dar care acum, în experiența istorică și mistagogică a Bisericii, Îi simțim tainic și real prezența prin cuminecarea din Dumnezeiasca Euharistie. Aceasta este cea care ne pregătește pentru Venirea cea de-a Doua și care anticipează locuirea noastră cu Domnul în ceruri, în Împărăția Sa cea Preasfântă. Credința, nădejdea și dragostea noastră sunt amplificate de harul lucrător al Sfântului Duh în Biserică, încât situarea noastră în fața Altarului, cu evlavie, în rugăciune, devine vedere înainte a darurilor pregătite celor sfinți.
(Pr. lect. dr. Cătălin Vatamanu, Ziarul Lumina)