Istoria Bisericii Românești de Nicolae Iorga

În cei aproape o sută de ani care s-au scurs de la publicarea acestei lucrări, au mai apărut și alte încercări de a trata istoria Bisericii pe tărâmurile românești, dar nici una nu s-a apropiat de nivelul de documentare și obiectivitate al acestei lucrări.
În prefața ediției de la 1908, Nicolae Iorga spunea următoarele, în legătura cu greutățile pe care le întâmpină un autor care se încumetă la o lucrare de asemenea anvergură: „Când însă un mirean, care pune temeiu înainte de toate pe rosturile ființei naționale, iea asupra-și, cu respectul cuvenit și cu silință ce trebuie, scrierea Istoriei Bisericii Românești, el poate găsi, deși nu fără greutăți, calea potrivită”.
1. Începuturile vieții creștine de la Dunăre ( I )
Românii se coboară din amestecul autohtonilor, adecă al băștinașilor Iliri și Traci, vechii locuitori ai Peninsulei Balcanice, moștenitorii, sau, am putea zice, moștenii ei, cu
elemente din Imperiul roman, cari, de seminții deosebite, se deprinseseră a vorbi limba latină a poporului de jos.
Tracii si Ilirii au trăit și au murit, afară de excepții rare, în legea lor păgână. Această lege cuprindea închinarea puterilor naturii; cerul înainte de toate, cu lumina zilei, început al tuturor lucrurilor și veșnic îndemn la viață, dar, în același timp, credință,
nespus de puternică și gata de orice jertfe, în viața veșnică a sufletului omenesc. Acești strămoși mai bătrâni ai neamului nostru n’aveau, după cât știm, nici-o închipuire de Iad și de Raiu, lăcașuri de petrecere dureroasă sau senină și răsplătitoare a sufletelor desfăcute din trecătorul trup pământesc; ei nu se așteptau la o judecată a lui Dumnezeu asupra faptelor săvârșite în viață, o judecată de pe urmă care să despartă pentru vremi fără sfârșit
pe vrednici de nevrednici și pe cei buni de cei răi. Ei erau siguri însă că dincolo de nori și de albastru văzut al cerului este sălaș de veșnicie netulburată pentru ostașul bun, pentru femeia gospodină, care a dat feciori voinici neamului, pentru toți cei ce au murit fără să-și fi înjosit mândria și să-și fi pătat cinstea. Cu deosebită râvnă doriau de această Împărăție a cerurilor; cel ce se năștea era căinat în leagănul sau pentru suferințile care-l așteptau, iar
înaintea mortului se cântau cântece de bucurie pentru izbăvirea lui din nacazuri și intrarea lui în fericirea ce nu mai are margeni. Și, când neamul voia să trimeată la cer un sol cu veste de durere și cu chemare de ajutor, fiecare era vesel să fie ales de sorți pentru a fi
zvârlit prin aierul sfânt al zilei și, căzând, să moară în vârful suliților ce-l așteptau jos.
Țeranii, păstori și plugari, veniți din vestul românisat al Peninsulei balcanice, fără ordin și fără conducere, coloniștii aduși de Traian, întemeietorul Daciei romane, ca și aceia cari, înainte de dânsul, se așezaseră în provincii mai vechi ale Romei cuceritoare,
Iliria și Moesia, veteranii din legiunile care, acuma, nu mai aveau un caracter curat roman, din punctul de vedere al neamului, – erau păgâni în cea mai mare parte. Acest păgânism n’avea a face însă, în de obște, cu păgânismul rafinat, filosofic, al oamenilor
învățați din Imperiu, cari-și hrăniau sufletul cu vechea filosofie elenică, tălmăcind în abstracțiile ei sublime vechile superstiții și legende, vechile alegorii ale popoarelor de pe
malurile fericite ale Marii Mediterane. Tot așa de puțin sămăna cu acel cult italic primitiv ce consista din închinarea simplă a bunilor zei cari ocrotesc plugăria.
Păgânismul acestor locuitori mai noi ai țerilor dunărene era alcătuit din două elemente:
unul formal și celălalt real, adânc înrădăcinat în suflete, pe care la stăpânia cu desăvârșire.
Elementul formal era cerut de Stat și datorit lui de fiecare bun cetățean, de fiecare supus credincios și recunoscător al Împăratului ce dă pace și ocrotire, de fiecare “patriot”, am
zice astăzi: oricine trebuia să aducă în tabără, în piața publică, în cuprinsul luminos al templelor, jertfa zeil; or militari zeilor sprijinitori ai împărăției, zăilor cari, înainte de a
urca în Olimpul plin de oaspeți ai oficialității, avuseseră pe pământ frunte încinsă cu laurii Cesarilor și, în sfârșit,- adeca mai ales-, zeului care stătea în acea clipă pe Scunul împărătesc. Atâta cerea Cârmuirea, și orice ar fi crezut cetățeanul roman în sinceritatea și
intimitatea vieții lui, orice ar fi săvârșit el intre păreții casei lui nu mai privia pe dregătorii împărătești.
Cu atâta însă, cu formulele, gesturile și actele prevăzute de legile și regulamentele din departamentul de Stat al Religiei, nu se sătura sufletul omenesc, care, în ceia ce privește credințile religioase, cere lucruri minunate și mai presus de închipuirea obișnuită,
vrea amestecul necontenit, nevăzut, și mai ales văzut, al zeilor în mișcarea și călăuzirea lumii, vrea minuni și farmece, taină și revelație. (Continuare în ediția de mâine)