Istoria Bisericii Românești de Nicolae Iorga

Începuturile vieții creștine de la Dunăre (III)
În creștinism ca și în limba latină vulgară, a obștii poporului, găsiră învingătorii și
învinșii, stăpânii noi și cei vechi ai acestor locuri, acea unitate sufleteasca ce corespundea unității politice rezultate din cuprinderea în margenile aceleiași Împărății, și trebuia să-i corespundă pentru ca din cetățenii și supușii aceluiași Stat să se formeze pe încetul unul și același popor, care e al nostru.
Legea creștină era și prigonită și sfioasă prin sine însăși, disprețuitoare de publicitate,
neglijență în scris și în săpat înscripții. De aceia, pe când păgânii iese la iveală cu ale lor, creștinii nu ni-au lăsat putința unei recolte și pe acestălalt câmp. Să se mai adauge, pentru a lamuri aceasta lipsa, și faptul că bogăția celor dintâiu li sa îngăduia cheltuieli de pomenire pe care sărăcimea obișnuită a creștinilor, nu numai ca n’avea de ce să le facă, dar nici nu putea să le poarte.
În limbă însă au rămas dovezi despre vechimea creștinismului românesc, care, departe de a fi împrumutat de la neamuri mai nouă în cultură decât noi, ca Bulgarii, a fost unul din mijloacele prin care s’a întemeiat poporul nostru al Românilor. Astfel divinitatea unică, stăpânitoare și făptuitoare singură a lumilor, e însemnată, prin unirea a două cuvinte latine, Dumnezeu, ca în vechea italiană Domenedio; Mântuitorul, Christus, e Crest, de unde derivatul creștin – necredinciosul fiind păgân, „paganus”; pentru religia cea nouă se păstrează cuvântul vechiu, din vremea când Statul hotăra și în cele sufletești, lege.
Sfinții, ridicați mai presus de ceilalți creștini ce au fost, prin viața lor de bunătate, de
ajutorare a oamenilor, de mărturisire a credinței cu fapte, au la noi nume care arată
originea lor latina: Sânziene, Sânziana, Cosânzeana, Santion, (Sf. Ioan), Satamaria,
Sâmpietru, Sângiordz, Sânvasiiu, și Sanmedru (Sf. Dumitru), Sannicoara (Sf. Nicolae)
Indreiu, – din vechiu, de bună sama: Sântindreiu -, Santoader.
Calindariul e și el roman. Latin e și înger, din angelus. Locul de adunare al credincioșilor, după biruința ultimă, în vechiul sălaș al autorității profane, cucerite sau izgonite, se chiamă biserică – din „basilica”, și semnul credinței celei nouă sună ca in latinește: cruce. Popa sau preotul (lat. popa, presbyter) servește. Serviciul divin, slujba dumnezeiască nu era încă destul de bine așezată în cele d’intâiu timpuri ca să se fi putut transmite din ea numiri latine;
serbătoarea e însă din comoara latină a limbii, care a dat nume și pentru soroacele
postului: câșlegi, cârnelegi, lăsat de sec, mieziparesimi si paresimi; este discuție în
privința originii cuvântului Crăciun, pe care unii mai noi căuta a-l deriva din calationem sau din grecește chiar, dar nu poate fi nici una cu privire la originalul latin al cuvântului Paști și al cuvântului Rusalii; sărbătoarea din fiecare săptămână, Dumineca, e „dominica”. Botezul ca și cuminecatura, două din numele tainelor creștine, sunt iarăși venite din latinește.