ISLAM – religie monoteistă (III)

Adepții lui Ali (șiiții) sunt în așteptarea Immam-ului – a Omului Perfect (AL INSAN, AL KAMIL) – care va repune în drepturi „puterea islamică”. Ei nu acceptă legalitatea nici unei puteri de stat și cultivă un climat de dispută și rezistență, încurajând periodic mișcări revoluționare în scopul răsturnării guvernelor care nu sunt sever islamice. Șiiții acordă importanță deosebită clerului (MURCHID, MUJAHID) pentru îndeplinirea obligațiilor religioase. Cei care cred în Ali și urmașii săi, rămân devotați unui cler conducător (IMAMI). Șiiții fanatici sunt adepții dogmei „celor doisprezece Imami”, descendenții lui Ali și ai fiilor săi, Hassan și Hussein. Ultimul din șirul celor doisprezece Imami, Mohammad AL MAHDI (Mohamed Dispărutul) sau AL MUNTAZAR (Așteptatul) a dispărut, copil fiind, în jurul anului 873 d.Hr. Acest mit a cultivat șiiților credința că Mohamed se va arăta la momentul potrivit, pentru a readuce Comunitatea Islamică pe drumul credinței adevărate și al gloriei trecutului. Din această cauză, nici un membru al comunității șiite nu îndrăznește să se autointituleze Imam; doar în momente de criză istorică sau politică, poporul conferă, din entuziasm, titlul de Imam conducătorului religios care se remarcă, fără ca acesta să-l accepte oficial. Gestul are, pentru popor, semnificația regăsirii Mântuitorului, sau a Imamului Pierdut, care va conduce societatea musulmană la victorie. Este cazul lui Mussa al Sadr, Imam de origine iraniană, care a înființat organizația AMAL în Liban, după care a dispărut în Libia, în August 1978. La fel, este și cazul lui Ayatollah Kameyni, care a acceptat cu „reținere” titlul de Imam, acordat de facto de către șiiții din Iran și din întreaga lume. În lumea islamică este cunoscut devotamentul șiiților pentru familia Profetului (AHL AL BEIT), care este și primul Imam, precum și credința apariției mesianice a ultimului Imam, în postura unei personalități religioase moderne, conducând credincioșii pe drumul „întregirii istorice a Islamului” Pentru șiiți, orice politică (SIYASA) care nu se bazează pe Legea Islamică (SARIA) este ipso facto despotică. Încercarea occidentalilor – tributari vechilor mentalități colonialiste – de a „democratiza” religia islamică, cum era de așteptat, i-a îndârjit. Lupta Sfântă (JIHAD) trebuie – în viziunea lor – să aibă drept scop suprem, răsturnarea guvernelor care fac uitat fundamentul religios al puterii. Un loc deosebit în credința islamică îl are și „exemplul KERBELA” La 10 Oct. 680 d.Hr., cel de-al treilea Imam, Hussein, fiul lui Ali, a fost încercuit de forțele armate ale Califului Ommayade Yazit I, în deșertul Kerbela din Sudul Irakului. Refuzând tratativele, Hussein a preferat să se sacrifice pe el, pe copiii săi și pe cei care-l însoțeau, într-o bătălie pierdută de la început. Exemplul Eroului Sacrificat a oferit șiiților soluția pentru a pune capăt oprimărilor. Simbolul Kerbela stă la baza mișcărilor revoluționare explozive (JIHAD), justificând auto-sacrificiul și conducându-i pe credincioși la luptă prin martiriu personal. De pildă, cu gândul la Kerbela, copiii din Iran au mers la moarte în războiul din Irak. Acum, observăm același fanatism la mamele iraniene care, după bombardamentele Israelului și SUA, își oferă copiii pentru martiriu. Aceleași fanatism animă și pe teroriștii care sar în aer împreună cu mașinile „capcană” încărcate cu exploziv. La fel s-a întâmplat și în cazul atacurilor teroriste din 11 Sept. 2001, la fel acționează și fanaticii ISIS, când intră cu mașinile în locuri publice, provocând zeci de morți și groază în orașele europene. Contrar încercărilor de a o limita sau, poate chiar datorită lor, fundamentalismul islamic s-a extins în tot mai multe țări. Occidentalii, de exemplu, este bine să înțeleagă că asasinarea unui lider religios șiit, precum Ali Khamenei, Ayatollahul Iranului, va uni întreg Islamul (sunniți și șiiți) împotriva creștinătății și a Israelului. Sperăm să primeze rațiunea și diplomația.