În urmă cu 90 de ani, pe 25 august 1929, în comuna Greabănu, județul Buzău, se năștea primul copil al familiei Zainea. Era un băiat, iar părinții se gândeau, cu bucurie, că vor avea un sprijin la bătrânețe. Așa i-a și fost sortit băiatului. Să-și pună întreaga viață în slujba altora. Să renunțe la cele lumești. Să renunțe la a strânge averi pentru sine. Să se gândească mereu la alții, la cei nevoiași, la cei uitați de copii sau de părinți. Deși a fost crescut de mic cu respect față de Biserică, nimeni nu se gândea că, peste ani, copilul din Greabănu va ajunge Arhiepiscop în zona binecuvântată de Dumnezeu cu cele mai multe mănăstiri.
„Dacă vrei să aduci o jertfă mai mare lui Dumnezeu în viața ta să iei calea vieții mănăstirești”
„Când și cum a apărut chemarea care m-a determinat să-mi dedic întreaga viață Bisericii? Treptat. Începând din copilărie, prin felul de a trăi viața. Ea a apărut când eram în clasa a treia de liceu, dar până atunci tot se depăna în sufletul meu. De ce? Eu, de mic copil, am fost la biserică. Era, pentru mine, o mare bucurie să mă duc la biserică și să particip activ. A contribuit foarte mult și felul de viață pe care l-am dus. Am fost doi copii acasă. Eu și o soră mai mică cu patru ani. Am fost supuși unei discipline greu de crezut pentru mulți. Eu mergeam la școala primară, care era gard în gard cu casa, ieșeam din curte atunci când se apropia învățătorul de școală. Deci cu un minut înainte. Tata nu mă lăsa să merg mai repede. Copiii se jucau, se mai certau și înjurau și tata nu mă lăsa, ca să nu învăț obiceiurile acestea. Când eram mai mărișor mergeam cu vitele. Le pășteam într-o pădure boierească. Eram singur în acea pădure. Deci, o viață de sihastru. Când pășteam vitele, într-o perioadă când nu se mai ținea cont, toamna, de proprietate, mergeam cu copiii, dar nu cu toți, ci doar cu doi-trei și eu căutam să o iau puțin mai înainte și mă suiam pe un deal și de acolo număram munții Vrâncioaiei, cei șase munți, și eram cu dorința spre Mănăstirea Putna, spre Ștefan cel Mare. Deci petrecându-mi timpul în felul acesta și citind și literatură religioasă și mai ales o carte, «Îndrumarea Vieții», unde se spunea că dacă vrei să aduci o jertfă mai mare lui Dumnezeu în viața ta să iei calea vieții mănăstirești. A mai contribuit și preotul satului, prin predică, dar și corul de la biserică, un cor excepțional. Toate acestea au contribuit la chemarea spre viața monahală”. Așa își amintește ÎPS Pimen copilăria. Chiar dacă chemarea către Biserică a apărut încă din copilărie, după terminarea școlii generale a urmat un liceu teoretic, din Râmnicu Sărat.
Un liceu în care fiii de țărani nu aveau ce căuta
Pentru copilul venit de la țară, viața de liceu s-a dovedit a fi foarte dură. Chiar dacă învăța, chiar dacă nu ieșea din cuvântul dascălilor și al pedagogilor: „La liceu la noi era foarte multă disciplină. Era un pedagog, fost ofițer, și un altul care era civil. Nu aveam voie să mergem pe stradă pe aceeași parte cu fetele. Noi mergeam pe o parte a străzii, iar fetele pe cealaltă parte. Nu aveam voie să mergem la film decât cu pedagogul, nu aveam voie să mergem pe stradă decât între anumite ore. Foarte greu de crezut. Era un liceu teoretic, din Râmnicu Sărat. La acest liceu intrau copiii de bani gata, profesori, avocați, preoți, militari, funcționari. Țăranii mai puțin. Eram persecutați. De exemplu, pe mine mă scotea la tablă, la lecții, cu fiul unui avocat. Dacă el știa cât mine, lui îi punea notă mai mare, dacă știa mai puțin decât mine, îi punea aceeași notă. Din «țăran» nu ne mai scotea. Era un singur dascăl, Săndulescu Nicu, care așa bucurie mare avea când știa, la ora de română, un fiu de țăran. Era foarte apropiat de noi. Restul nu, dispreț mare. Și era trist pentru noi, fii de țărani. Când am intrat la liceu, tata mi-a spus: «Ai fost tu premiant, într-un sătuc, dar la liceu, la oraș, e altceva». Și m-a dat la pregătit la un profesor care nu era în comisia de admitere, profesor de limbă franceză. Și m-a pregătit el și la matematică, și la limba română și am reușit la liceu. Și datorită faptului că m-a pregătit profesorul acesta de limbă franceză, după ce am intrat la liceu, după ce am început școala, am învățat limba franceză ca apa. Mi-era rușine. Era foarte sever. Te scotea la tablă și nu știai. Te însemna cu creta pe frunte și îți dădea și două palme. Te scotea și a doua zi și nu știai și tot așa îți făcea, dar nu îți punea notă. Te scotea și a treia oară și dacă știai, nota aceea ți-o punea. Era spaima liceului”.
În anul trei de liceu s-a hotărât să-și urmeze calea, chemarea spre Biserică: „La 17 ani am întrerupt liceul și m-am transferat la seminar la Mănăstirea Neamț, după ce am dat toate diferențele. Lui tata nu i-a convenit să iau drumul vieții monahale. El ar fi vrut să fiu preot de mir, pentru că în familie au fost șapte preoți de mir, începând cu fratele mamei. Am plecat la mănăstire la 17 ani și lui tata nu i-a convenit, pentru că eram un sprijin în gospodărie și, în plus, știa că viața la mănăstire era foarte grea. El voia foarte mult ca să fac o facultate. Era ambiția lui și era îndreptățită. I-am spus că, după ce am să fac seminarul, la mănăstire, am să merg mai departe, la facultatea de teologie. Am terminat seminarul și apoi am dat la facultatea de teologie și am reușit. Însă, părintele meu duhovnicesc, părintele Chelarie, a vorbit cu rectorul de atunci, viitorul patriarh Teoctist, și a spus «Nu, trebuie retras». Spunea părintele că programa analitică de la un seminar nu e suficientă pentru un viitor student. Eram călugăr și m-am supus. Am venit la Mănăstirea Neamțului și timp de doi ani de zile am citit, astfel încât, atunci când am mers la facultate, nu aveam nevoie de prea mult studiu pentru a întocmi lucrările de seminar. Mi-a prins bine. Așa am putut să învăț limba greacă foarte bine, în anul doi de facultate”.
Istoria adevărată a românilor putea fi ascultată la Mănăstirea Putna
După terminarea facultății a fost numit egumen la Mănăstirea Putna, în 1957. După un an de zile a fost numit stareț și a rămas aici până în 1960, când a trebuit să părăsească mănăstirea. „În 1958, s-a dat decretul 410 cu scoaterea călugărilor din mănăstiri. Eram stareț și eu nu am acceptat la primul ordin să-i dau pe călugări afară. Nici la al doilea, ci de abia la al treilea ordin am acceptat. Le-am dat câte 2.000 de lei la fiecare, erau bani atunci, și-am rămas cu doi bătrâni la mănăstire. După aceea, la vreo trei luni de zile a venit de la Iași un camion cu Vicarul, Mitropolitul de atunci și alte persoane, persoane din securitate, și-au spus că au venit să ia piesele de muzeu, piesele de patrimoniu național, pentru că se păstrau mai bine la Iași, ziceau ei. Mănăstirea era atunci socotită cu un regim de semiautorizat. Asta însemna nici desființarea, dar nici funcționarea cu un număr mai mare de 4-5 persoane. Când mi-au spus cuvintele acestea, le-am spus «un moment, să fac eu cerere de demisie, îmi aprobați demisia și apoi luați piesele de muzeu. Din mâna mea nu o să puteți lua aceste obiecte. Puteți să le luați din mâna primarului sau a cui vreți, dar nu din mâna mea». De ce? Pentru că luarea obiectelor de patrimoniu din Mănăstirea Putna înseamnă închiderea ei cu totul, închiderea candelei la mormântul lui Ștefan cel Mare. Au stat vreo trei-patru ore, poate, poate cedez. Când au văzut că nu cedez, au plecat. La o săptămână vine Mitropolitul de atunci, Iustin Moisescu, vine cu Corneliu Mănescu, cu care era bun prieten. Mă întreabă Mitropolitul: «Mă, ce mai e pe aici?», asta era expresia lui. Spuneam eu una, alta. «Ei și?», mă întreba el. Mai spuneam una, alta și iar «Ei și?». Îi zic că a venit de la Iași, de parcă el nu știa, și i-am zis ce le-am spus și am mai adăugat eu că au aflat oamenii din sat și voiau să vină să facă manifestație. «Auzi Cornele, auzi Cornele?», îi spunea Mitropolitul lui Mănescu și adăuga «nu se poate, nu se poate». Și-au plecat. După încă o săptămână a venit cu Victor Bîrlădeanu și tot așa, «Ce mai e pe aici?» Îi spuneam ba una, ba alta și i-am spus iar cu oamenii care au aflat și voiau să se revolte. Mitropolitul zice atunci «Victore, spune sus, spune sus, că ăștia nu cred». Până la urmă s-a renunțat la ideea de a muta piesele de patrimoniu”.
În 1961 a funcționat ca preot la Mănăstirea Văratic, iar apoi preot la Mănăstirea Durău. În 1964, când la Mănăstirea Putna au început să vină mai mulți străini, PS Gherasim, care era stareț la Putna, l-a solicitat, pentru că știa bine franceza. În acei ani, cât a activat ca ghid, ÎPS Pimen s-a făcut cunoscut prin felul în care spunea lucrurilor pe nume, prin modul în care le vorbea vizitatorilor despre adevărată istorie a României: „Odată au venit vreo opt sute și ceva de elevi, premianți la olimpiadă, care erau în tabără la Câmpulung Moldovenesc. Era atunci șef la tineret Radulian. Și vine Radulian și îmi spune că după ce le arăt copiilor muzeul să le spun și «Doina» lui Eminescu. Au venit copiii, le-am arătat muzeul, i-am strâns în jurul statuii lui Eminescu și le-am spus apoi «Doina». Sigur că s-a auzit. După o săptămână vine Mitropolitul, cu prim-secretarul Miu Dobrescu, om bun să-l pui la icoană. Mitropolitul îmi zice: «Măi, ce mai e pe aici?» Îi spuneam una, «Ei și?». Îi spuneam alta, «Ei și?». Și îi spun, până la urmă, cum au venit copiii și le-am spus «Doina». Mitropolitul, de parcă nu știa, îmi spune: «Cum, părinte Pimen, le-ai spus Doina?» Și atunci, Miu Dobrescu, spune «Doina aceea – De la Nistru pân’ la Tisa…» Și începe și spune toată doina. Mitropolitul râdea în barbă și-i spunea lui Miu Dobrescu: «Măi, de ce n-o publicați, de ce ne puneți pe noi și apoi comentați?» Grupurile care veneau în vizită conțineau și copii. La hartă le arătam, la toți, cetățile și mănăstirile lui Ștefan cel Mare, inclusiv cele de peste Prut. Dar le spuneam copiilor: «Copii, voi știți, când un om vrea să facă o casă, o face pe pământul lui. Și Ștefan cel Mare tot ce a făcut a făcut pe pământul lui. Nici Dumnezeu nu-ți ajută când iei o palmă de pământ care nu este a ta. Dumnezeu nu bate cu bota. Atât le spuneam. După aceea veneau unii și-mi ziceau: «Părinte nu mai vorbi de Basarabia, ne înnebunesc ăștia». Nu vorbesc, le spuneam, am vorbit eu de Basarabia? Odată au venit niște domni de la Partid în vizită. Când am ajuns în dreptul hărții nu am zis nimic și numai am oftat lung. Apoi au venit, la puțin timp, niște oameni de la Securitate și mi-au spus: «Părinte, mai bine vorbești decât să oftezi». Altădată, a venit în vizită un grup de la «Ștefan Gheorghiu», cursanți. Îmi spune șeful grupului, «Părinte, să prezinți așa frumos, mai sunt și filoruși, dar nu te uita la ei». Nu mă uit, am zis. După ce am vizitat muzeul am ajuns la clopotul mare, Bug, și le-am zis «Se numește așa de la cuvântul bog, care înseamnă Dumnezeu în slavonă, nu cum au zis unii, greșit, că vine de la numele fluviului Bug, că până acolo sunt români și până acolo trebuie să se audă clopotul. Nu. Măcar să se audă cât se auzea și pe vremea lui Ștefan cel Mare. Pleacă ei și rămân vreo 2-3 de la județ și mă întreabă: «Părinte, aveți voie să spuneți să se audă clopotul până la Nistru?» Dar n-am spus așa. «Ați spus Părinte». N-am spus. Altă dată, a venit la Putna, în vizită, un bătrân care era în stațiune la Vatra Dornei. N-are de lucru și, în fața bustului lui Ștefan, mă întreabă: «Părinte, de ce pare Ștefan cel Mare așa supărat?» Muzeul era plin de oameni. Da, îi zic eu, e foarte supărat. «Dar de ce, Părinte?» Dacă ar fi, îi zic eu, ca Ștefan cel Mare să-și adune o ceată de călăreți și să pornească spre o cetate de-a lui, de pe malul Nistrului, deodată ar auzi: «Măria Ta, ți-ai luat și pașaportul?» Așa erau explicațiile pe care le dădeam eu și desigur că multora nu le-a convenit. Dar erau și oameni foarte buni, adevărați români”.
În 1975, a fost numit stareț la Mănăstirea Sf. Ioan. Apoi, în 1981 a fost hirotonisit ca Episcop Vicar, iar în 1991 a venit în funcția pe care se află la ora actuală, cea de Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuțiului.
Cu binecuvântarea și sub îndrumarea ÎPS Pimen, din 1991, în cadrul Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților s-au înființat 11 centre permanente pentru bătrâni și trei pentru copii.
De asemenea, în cele 432 de parohii și mănăstiri se desfășoară permanent acțiuni de ajutorare a oamenilor sărmani, derulate în spiritul discreției evanghelice de către preoți și călugări.
Regele Mihai s-a întors pentru prima dată în România la invitația a lui ÎPS Pimen
În anul 1992, ÎPS Pimen avea să scrie o pagină importantă în istoria poporului român. Crescut și educat în spiritul respectului față de rege și monarhie, ÎPS Pimen l-a invitat în 1992 pe Regele Mihai la Mănăstirea Putna, pentru ca fostul suveran să întâmpine aici marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului. Regele Mihai încercase să petreacă în țară Paștele în anul 1990. A aterizat pe Otopeni și s-a îndreptat apoi spre Curtea de Argeș, dar pe autostrada București – Pitești, mașina în case se afla fostul suveran a fost oprită de militari. După două ore de parlamentări, la ordinul autorităților conduse de Ion Iliescu, Regele Mihai a fost dus înapoi la Otopeni și a părăsit țara. În 1992, îi ciuda opoziției și presiunilor făcute de același regim al lui Ion Iliescu, ÎPS Pimen i-a făcut o invitația oficială Regelui Mihai: „Monarhia a avut un rol foarte important în viața poporului nostru. Pentru mine, monarhia a fost o instituție sfântă, iar Regele Mihai a fost un om cu totul deosebit. Am făcut invitația, amenințat cu pericol de moarte și l-am întrebat între patru ochi: «Majestatea Voastră, cum ați rezistat?». Și mi-a răspuns: «Prin post și rugăciune». A fost un rege credincios, față de țară și față de Dumnezeu. Și dacă cei care au preluat puterea după evenimentele din decembrie 1989 ar fi acceptat monarhia, astăzi, România era o țară fruntașă în Europa. Dar am ajuns în situația în care ne aflăm…”
În 1992, Regele Mihai, grație invitației și insistențelor lui ÎPS Pimen, avea să se întoarcă pentru prima dată în România, oficial, după 45 de ani de exil impus de regimul comunist.
La venerabila vârstă de 90 de ani, ÎPS Pimen își dorește „să fiu înmormântat în Bucovina, pentru că aici mi-am trăit cei mai frumoși ani din viața mea”.
