Pe 25 august 1929, în comuna Greabănu, județul Buzău, se năștea primul copil al familiei Zainea. Era un băiat, iar părinții se gândeau, cu bucurie, că vor avea un sprijin la bătrânețe. Așa i-a și fost sortit băiatului. Să-și pună întreaga viață în slujba altora. Să renunțe la cele lumești. Să renunțe la a strânge averi pentru sine. Să se gândească mereu la alții, la cei nevoiași, la cei uitați de copii sau de părinți. Deși a fost crescut de mic cu respect față de Biserică, nimeni nu se gândea că, peste ani, copilul din Greabănu va ajunge Arhiepiscop în zona binecuvântată de Dumnezeu cu cele mai multe mănăstiri.
După ce ne-a dat creștineasca iertare pentru tot ceea ce am greșit, cu voie sau fără voie, față de Biserică, ÎPS Pimen Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuțiului a acceptat să-și povestească viața, pentru prima dată în presă.
„Dacă vrei să aduci o jertfă mai mare lui Dumnezeu în viața ta să iei calea vieții mănăstirești”
„Când și cum a apărut chemarea care m-a determinat să-mi dedic întreaga viață Bisericii? Treptat. Începând din copilărie, prin felul de a trăi viața. Ea a apărut când eram în clasa a treia de liceu, dar până atunci tot se depăna în sufletul meu. De ce? Eu, de mic copil, am fost la biserică. Era, pentru mine, o mare bucurie să mă duc la biserică și să particip activ. Mergeam ziua cu vitele, le săturam, până la ora 7,00 – 7,30 seara și după aceea mă duceam la biserică. A contribuit foarte mult și felul de viață pe care l-am dus. Am fost doi copii acasă. Eu și o soră mai mică cu patru ani. Am fost supuși unei discipline greu de crezut pentru mulți. Eu mergeam la școala primară, care era gard în gard cu casa, ieșeam din curte atunci când se apropia învățătorul de școală. Deci cu un minut înainte. Tata nu mă lăsa să merg mai repede. Copiii se jucau, se mai certau și înjurau și tata nu mă lăsa, ca să nu învăț obiceiurile acestea. Când eram mai mărișor mergeam cu vitele. Le pășteam într-o pădure boierească. Eram singur în acea pădure. Deci, o viață de sihastru. Când pășteam vitele, într-o perioadă când nu se mai ținea cont, toamna, de proprietate, mergeam cu copiii, dar nu cu toți, ci doar cu doi-trei și eu căutam să o iau puțin mai înainte și mă suiam pe un deal și de acolo număram munții Vrîncioaiei, cei șase munți și eram cu dorința spre Mănăstirea Putna, spre Ștefan cel Mare. Deci petrecându-mi timpul în felul acesta și citind și literatură religioasă și mai ales o carte, «Îndrumarea Vieții», unde se spunea că dacă vrei să aduci o jertfă mai mare lui Dumnezeu în viața ta să iei calea vieții mănăstirești. A mai contribuit și preotul satului, prin predică, dar și corul de la biserică, un cor excepțional. Toate acestea au contribuit la chemarea spre viața monahală. A mai fost și mediul. Satul meu este între două dealuri. O parte cu livezi și alta cu pădure, un loc izolat, retras, în mijlocul naturii”. Așa își amintește ÎPS Pimen copilăria. Chiar dacă chemarea către Biserică a apărut încă din copilărie, după terminarea școlii generale a urmat un liceu teoretic, din RâmnicuSărat.
Un liceu în care fiii de țărani nu aveau ce căuta
Pentru copilul venit de la țară, viața de liceu s-a dovedit a fi foarte dură. Chiar dacă învăța, chiar dacă nu ieșea din cuvântul dascălilor și pedagogilor: „La liceu la noi era foarte multă disciplină. Era un pedagog, fost ofițer și un altul care era civil. Nu aveam voie să mergem pe stradă pe aceeași parte cu fetele. Noi mergeam pe o parte a străzii, iar fetele pe cealaltă parte. Nu aveam voie să mergem la film decât cu pedagogul, nu aveam voie să mergem pe stradă decât între anumite ore. Foarte greu de crezut. Era un liceu teoretic, din Râmnicu Sărat.La acest liceu intrau copiii de bani gata, copii de profesori, avocați, preoți, militari, funcționari. Țăranii mai puțin. Eram persecutați. De exemplu, pe mine mă scotea la tablă, la lecții, cu fiul unui avocat. Dacă el știa cât mine lui îi punea notă mai mare, dacă știa mai puțin decât mine îi punea aceeași notă. Din «țăran» nu ne mai scotea. Era un singur dascăl, Săndulescu Nicu, care așa bucurie mare avea când știa, la ora de română, un fiu de țăran. Era foarte apropiat de noi. Restul nu, dispreț mare. Și era trist pentru noi, fiii de țărani. Când am intrat la liceu, tata mi-a spus: «Ai fost tu premiant, într-un sătuc, dar la liceu, la oraș, e altceva». Și m-a dat la pregătit la un profesor care nu era în comisia de admitere, profesor de limbă franceză. Și m-a pregătit el și la matematică și la limba română și am reușit la liceu. Și datorită faptului că m-a pregătit profesorul acesta de limbă franceză, după ce am intrat la liceu, după ce am început școala, am învățat limba franceză ca apa. Mi-era rușine. Era foarte sever. Te scotea la tablă și nu știai. Te însemna cu creta pe frunte și îți dădea și două palme. Te scotea și a doua zi și nu știai și tot așa îți făcea dar nu îți punea notă. Te scotea și a treia oară și dacă știai, nota aceea ți-o punea. Era spaima liceului”.
În anul trei de liceu s-a hotărât să-și urmeze calea, chemarea spre Biserică: „La 17 ani am întrerupt liceul și m-am transferat la seminar la Mănăstirea Neamț, după ce am dat toate diferențele. Lui tata nu i-a convenit să iau drumul vieții monahale. El ar fi vrut să fiu preot de mir pentru că în familia mea sunt șapte preoți de mir, începând cu fratele mamei. Am plecat la mănăstire la 17 ani și lui tata nu i-a convenit pentru că eram un sprijin în gospodărie și, în plus, știa că viața la mănăstire era foarte grea. El vroia foarte mult să fac o facultate. Era ambiția lui și era îndreptățită. I-am spus că, după ce am să fac seminarul, la mănăstire, am să merg mai departe, la facultatea de teologie. Am terminat seminarul și apoi am dat la facultatea de teologie și am reușit. Însă, părintele meu duhovnicesc, părintele Chelarie, a vorbit cu rectorul de atunci, actualul patriarh, și a spus «nu, trebuie retras». Spunea părintele că programa analitică de la un seminar nu e suficientă pentru un viitor student. Eram călugăr și m-am supus. Am venit la Mănăstirea Neamțului și timp de doi ani de zile am citit, astfel încât atunci când am mers la facultate nu aveam nevoie de prea mult studiu pentru a întocmi lucrările de seminar. Mi-a prins bine. Așa am putut să învăț limba greacă foarte bine, în anul doi de facultate”.
Istoria adevărată a românilor putea fi ascultată la Mănăstirea Putna
După terminarea facultății a fost numit egumen la Mănăstirea Putna, în 1957. După un an de zile a fost numit stareț și a rămas aici până în 1960, când a trebuit să părăsească mănăstirea. „În 1958 s-a dat decretul 410 cu scoaterea călugărilor din mănăstiri. Eram stareț și eu nu am acceptat, la primul ordin, să-i dau pe călugări afară. Nici la al doilea, ci de abia la al treilea ordin am acceptat. Le-am dat câte 2.000 de lei la fiecare, erau bani atunci, și-am rămas cu doi bătrâni la mănăstire. După aceea, la vreo trei luni de zile a venit de la Iași un camion cu Vicarul, Mitropolitul de atunci și alte persoane, persoane din securitate și-au spus că au venit să ia piesele de muzeu, piesele de patrimoniu național, pentru că se păstrau mai bine la Iași, ziceau ei. Mănăstirea era atunci socotită cu un regim de semi-autorizată. Asta însemna nici desființarea, dar nici funcționarea cu un număr mai mare de 4-5 persoane. Când mi-au spus cuvintele acestea le-am spus «un moment, să fac eu cerere de demisie, îmi aprobați demisia și apoi luați piesele de muzeu. Din mâna mea nu o să le puteți lua aceste obiecte. Puteți să le luați din mâna primarului sau a cui vreți, dar nu din mâna mea». De ce? Pentru că luarea obiectelor de patrimoniu din Mănăstirea Putna înseamnă închiderea ei cu totul, închiderea candelei la mormântul lui Ștefan cel Mare. Au stat vreo trei-patru ore, poate, poate cedez. Când au văzut că nu cedez au plecat. La o săptămână vine Mitropolitul de atunci, Iustin Moisescu, vine cu Corneliu Mănescu, cu care era bun prieten. Mă întreabă Mitropolitul: «Mă, ce mai e pe aici?», asta era expresia lui. Spuneam eu una, alta. «Ei, și?», mă întreba el. Mai spuneam una, alta și iar «ei, și?». Îi zic că a venit de la Iași, de parcă el nu știa, și i-am zis ce le-am spus și am mai adăugat eu că au aflat oamenii din sat și vroiau să vină să facă manifestație. «Auzi, Cornele? Auzi, Cornele?» îi spunea Mitropolitul lui Mănescu și adăuga «nu se poate, nu se poate». Și-au plecat. După încă o săptămână a venit cu Victor Bîrlădeanu și tot așa «ce mai e pe aici?» Îi spuneam ba una, ba alta și i-am spus iar cu oamenii care au aflat și vroiau să se revolte. Mitropolitul zice atunci «Victore, spune sus, spune sus, că ăștia nu cred». Până la urmă s-a renunțat la ideea de a muta piesele de patrimoniu”.
În 1961 a funcționat ca preot la Mănăstirea Văratec, iar apoi preot la Mănăstirea Durău. În 1964, când la Mănăstirea Putna au început să vină mai mulți străini, PS. Gherasim, care era stareț la Putna, l-a solicitat, pentru că știa bine franceza.
În acei ani, cât a activat ca ghid, ÎPS Pimen s-a făcut cunoscut prin felul în care spunea lucrurilor pe nume, prin modul în care le vorbea vizitatorilor despre adevărată istorie a României: „Odată au venit vreo opt sute și ceva de elevi, premianți la Olimpiadă, care erau în tabără la Câmpulung Moldovenesc. Era atunci șef la tineret Radulian. Și vine Radulian și îmi spune că după ce le arăt copiilor muzeul să le spun și Doina lui Eminescu. Au venit copiii, le-am arătat muzeul, i-am strâns în jurul statuii lui Eminescu și le-am spus apoi Doina. Sigur că s-a auzit. După o săptămînă vine Mitropolitul, cu primul secretar Miu Dobrescu, om bun să-l pui la icoană. Mitropolitul îmi zice: «Măi, ce mai e pe aici?» Îi spuneam una, «ei, și»? Îi spuneam alta, «ei, și?». Și îi spun, până la urmă, cum au venit copiii și le-am spus Doina. Mitropolitul, de parcă nu știa, îmi spune: «cum, părinte Pimen, le-ai spus Doina?» Și atunci, Miu Dobrescu spune «Doina aceea – De la Nistru pîn’ la Tisa…» Și începe și spune toată doina. Mitropolitul râdea în barbă și-i spunea lui Miu Dobrescu: «măi, de ce n-o publicați, de ce ne puneți pe noi și apoi comentați?» Grupurile care veneau în vizită conțineau și copii. La hartă le arătam, la toți, cetățile și mănăstirile lui Ștefan cel Mare, inclusiv cele de peste Prut. Dar le spuneam copiilor: «Copii, voi știți, când un om vrea să facă o casă, o face pe pământul lui. Și Ștefan cel Mare tot ce a făcut a făcut pe pământul lui. Nici Dumnezeu nu-ți ajută când iei o palmă de pământ care nu este a ta. Dumnezeu nu bate cu bota. Atât le spuneam. După aceea veneau unii și-mi ziceau: «Părinte, nu mai vorbi de Basarabia, ne înnebunesc ăștia». Nu vorbesc, le spuneam, am vorbit eu de Basarabia? Odată au venit niște domni de la Partid în vizită. Când am ajuns în dreptul hărții nu am zis nimic și numai am oftat lung. Apoi au venit, la puțin timp, niște oameni de la securitate și mi-au spus: «Părinte, mai bine vorbești decât să oftezi». Altădată, a venit în vizită un grup de la Ștefan Gheorghiu, cursanți. Îmi spune șeful grupului, «Părinte, să prezinți așa frumos, mai sunt și filoruși, dar nu te uita la ei». Nu mă uit, am zis. După ce am vizitat muzeul am ajuns la clopotul mare, „buga”, și le-am zis «Se numește așa de la cuvântul bog, care înseamnă Dumnezeu în slavonă, nu cum au zis unii, greșit, că vine de la numele fluviului Bug, că până acolo sunt români și până acolo trebuie să se audă clopotul. Nu. Măcar să se audă cât se auzea și pe vremea lui Ștefan cel Mare. Pleacă ei și rămân vreo 2-3 de la județ și mă întreabă: «Părinte, aveți voie să spuneți să se audă clopotul până la Nistru?» Dar n-am spus așa. «Ați spus, Părinte». N-am spus. Altă dată, a venit la Putna, în vizită, un bătrân care era în stațiune la Vatra Dornei. N-are de lucru și, în fața bustului lui Ștefan, mă întreabă: «Părinte, de ce pare Ștefan cel Mare așa supărat?» Muzeul era plin de oameni. Da, îi zic eu, e foarte supărat. «Dar de ce, Părinte?» Dacă ar fi, îi zic eu, ca Ștefan cel Mare să-și adune o ceată de călăreți și să pornească spre o cetate de-a lui, de pe malul Nistrului, deodată ar auzi: «Măria Ta, ți-ai luat și pașaportul?» Așa erau explicațiile pe care le dădeam eu și desigur că multora nu le-a convenit. Dar erau și oameni foarte buni, adevărați români”.
În 1975, a fost numit stareț la Mănăstirea Sf. Ioan. Apoi, în 1981 a fost hirotonit ca Episcop Vicar, iar în 1991 a venit în funcția pe care se află la ora actuală, cea de Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuțiului.
„Pentru mine este o mare bucurie și învăț foarte mult, fie că vorbesc cu un țăran, cu un muncitor sau cu un intelectual”
În viața sa, ÎPS Pimen a avut parte, ca orice om, de bucurii și de necazuri. Cele mai dragi clipe le consideră cele petrecute la Mănăstirea Neamț: „Ceea ce am pus eu la inimă și m-a marcat a fost când eram la Neamț. Era un părinte, Petru Pogonat, fost avocat, decan al Baroului. În fiecare seară mă duceam la el și-mi recitea câte o strofă din Doina lui Eminescu. Făceam analiza sufletească a fiecărei clase sociale. De la el am învățat să văd în fiecare om ceva unic, ceva bun. Pentru mine este o mare bucurie și învăț foarte mult, fie că vorbesc cu un țăran, fie că vorbesc cu un muncitor sau cu un intelectual. Aceste lucruri mă copleșesc permanent. Toate momentele acestea sunt prezente la mine permanent”.
Tot din tinerețe datează și momentul cel mai dureros din întreaga sa viață: „A fost un moment foarte dureros în viața mea. În anul întâi de facultate am fost numit un fel de stareț al întregului grup monahal studențesc, deși eram cel mai mic ca vârstă. Eu trebuia să țin evidența într-un caiet când pleacă din internat și când se întorc în internat. Ei nu prea se supuneau acestei rânduieli. Rectorul de atunci, actualul Patriarh, mi-a spus: «tu mă înșeli». «Dacă ei îmi sunt colegi, Prea Sfinția Voastră…», îi răspundeam eu. Mereu îmi spunea că eu îl înșel. Atunci am scris în caiet că îi rog pe colegi să fie mai sinceri și s-au supărat. Și atunci, ca să scape de mine, i-au spus Patriarhului Iustinian că eu am comentat negativ plecarea noastră, a studenților teologi la Moscova. Dar nu era adevărat. Atunci, patriarhul, ca măsură, a interzis ca eu să fiu înscris în anul doi. Când m-am dus la Facultate nu mi-au primit înscrierea. După ce s-a prezentat faptul că eu nu am comentat în felul acesta i-au spus că sunt bolnav și atunci am adus adeverințe de la mai mulți doctori că nu sunt bolnav. Au intervenit mai mulți ca să mă pot înscrie, dar Patriarhul nu vroia și-mi spunea că sunt bolnav și-mi trebuie doi ani de concediu. Până la urmă, Maica Stareță Veronica Constantinescu de la Mănăstirea Agapia a vorbit cu Patriarhul și a spus tot adevărul și i-a explicat că totul a fost o uneltire a colegilor. La două săptămâni după ce am primit înștiințarea că am nevoie de doi ani de concediu medical am primit opisul să vin să mă înscriu în anul doi. Momentul acesta m-a marcat foarte mult, dar niciodată nu l-am disprețuit ca om pe Patriarhul Iustinian”.
„În vârful piramidei sunt oameni care au uitat de unde au plecat”
ÎPS Pimen a fost, întotdeauna, un fin psiholog și un atent observator al societății românești. Pentru Înalt Prea Sfinția Sa, spiritul românilor nu s-a schimbat, a rămas același. Manifestarea lor diferă, însă, în funcție de vremuri: „Românii sunt aceiași. Ei se manifestă pe măsura posibilităților oferite de moment, de timp și de felul de gândire a oamenilor politici. Oamenii de astăzi sunt împărțiți, mai mult ca oricând. Și prin asta se adeverește ceea ce spunea Herodot despre traci, că sunt cei mai viteji, dar nu sunt unitari. Existența atâtor partide politice confirmă că noi nu suntem unitari, suntem împărțiți. Lumea este răvășită astăzi. Și datorită faptului că nu vrea să cunoască mai bine binefacerile credinței, este slabă în credință. Dacă ar fi credință puțin mai tare și-ar da seama că unitatea este factorul numărul unu al progresului, iar această unitate se păstrează cu mare greutate și de aceea este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, care ne vine prin biserică. Vedeți cât de mult este influențată lumea de mass-media, fie că este revistă, casetă video și așa mai departe. Asta este lumea de astăzi. Dar este lumea care este în vârful piramidei. Noroc că printre ei mai sunt și oameni buni, dar nu cu decizie hotărâtoare. Iată că deși marea masă a lumii este conștientă de toate, de cele bune și cele rele, și are dorința de a fi mai bine, iată că lumea este supusă unei mari suferințe. O familie, astăzi, cu ce să trăiască? Toate sunt scumpe. Înainte mai găseai câte ceva. Nu zic că era mai bun regimul, dar acum toate sunt lăsate în voia sorții. Marea masă e formată din oameni cinstiți, credincioși, dar în vârful piramidei, la nivel de comună, la nivel de județ, la nivel de țară sunt oameni care au uitat de unde au plecat. Se spune că mărirea strică firea. Cum e posibil ca tu să cumperi din altă parte alimente când ele sunt aici? Cum e posibil să nu îl încurajezi pe țăran?”
Credința românilor a rămas nealterată. Doar greutățile vieții îl fac pe român să sufere. Și toate problemele actuale, crede ÎPS Pimen, amenință credința strămoșească: „Poporul nu și-a pierdut credința, dar el suferă mai mult pentru problemele economice și sociale. Și mai ales pentru viața morală. Însă credința strămoșească este amenințată. Istoria noastră este istoria bisericii. Sigur, sunt și elemente laice, însă, în primul rând, sunt elemente bisericești. Acestor secte care vin la noi nu putem să le punem pumnul în gură pentru că e democrație. Dar este și o lege și democrația are niște limite. Și atunci, el dacă vine, foarte bine, dar să vină la ai lui. În casa de rugăciune a grupării religioase pe care o reprezintă, nu în piețe. Ei câștigă foarte mult prin aceste ajutoare materiale și spun că biserica ortodoxă nu dă nici un ajutor. De unde să dea dacă biserica nu și-a primit toate averile? Deci, nu se sprijină credința strămoșească, ci sunt sprijinite sectele. De ce? Pentru că se primesc niște bani. Oricare ar fi acela, el primește niște bani și atunci el îi lasă să facă ce vor. Există o politică mondială de subminare a credinței creștine și a influenței ortodoxe în principal. Asta o spun la toată lumea, este o politică și la această politică s-a înhăitat și conducerea noastră”.
Cea mai mare realizare – Căminul de bătrâni
Fără îndoială, realizarea cu care se mândrește cel mai mult ÎPS Pimen este Căminul de bătrâni din Suceava. „Când am venit aici în Suceava au venit la mine multe persoane și m-au rugat să le ajut pentru ca părinții, rudele sau cunoștințele lor, oameni bătrâni, să fie primiți la un cămin la stat. Am apelat la oficialitățile județului și la diferite cămine și mi s-au spus condițiile de primire ale unui bătrân într-o astfel de instituție a statului: să nu aibă nici un susținător, copil, nepot sau altă persoană căreia i-a încredințat averea, puțină sau multă, cât avea. Dar erau mulți bătrâni părăsiți de copii”, își amintește ÎPS Pimen. Și atunci a început derularea unei adevărate minuni: construirea unui impresionant cămin, cu 100 de locuri și cu toate cele necesare, numai din donațiile unor oameni de suflet. „Societatea creștină HEX, din Elveția, a trimis banii necesari cumpărării materialelor de construcție. Am primit multe donații, mulți muncitori au lucrat voluntar. Le asiguram doar masa, cu alimente primite gratuit, din toată țara. N-a fost ușă care să nu se deschidă cu toată bunăvoința. Acest ajutor, al tuturor românilor, reprezintă toată frumusețea”.
„Sunt multe posibilități și se pot face multe dacă te sacrifici, dacă-ți sacrifici timpul tău. Eu, de fapt, nici nu mă gândesc că trebuie să am timp liber. De dimineață, de la ora 5.30-6.00, încep să sune telefoanele, până la 11.00 – 12.00 noaptea. Sunt o mulțime de probleme și toate trebuiesc rezolvate. Nu mă simt frustrat pentru că n-am timp liber. Dacă sunt în această funcție, timpul nu îmi mai aparține”, a încheiat ÎPS Pimen.
Tiberiu AVRAM
Monitorul de Suceava, martie 1997
