Iosif Berman sau viața în alb și negru a “omului cu o mie de ochi”

În anul 1892, când venea pe lume, în patriarhalul târg al Burdujenilor, IOSIF BERMAN, localitatea – al cărei nume se spune că provine de la un baci (Burduja) care viețuia în vremuri de legendă prin acele locuri – se răsfira dincolo de Apa Sucevei, peste care privea de partea cealaltă, în Bucovina. Măruntă localitate românească de graniță, învecinată cu mai răsărita Suceavă din imperialul Ducat al Bucovinei, Burdujeniul s-a făcut mai vizibil către sfârșitul anului 1869, când a devenit circulabilă linia de cale ferată care ducea către Roman. Anului 1892 îi corespunde și începerea lucrărilor (pe terenul pus la dispoziție de moșia Burdujeni) pentru construirea pe teritoriul românesc a unei somptuoase gări, în locul cantonului din halta de călători, amplasat în zona în care, peste șinele căii ferate, trecea drumul care lega Burdujeniul de Suceava. Deși era localitate feroviară de frontieră, până în anul 1902 (când clădirii gării – a cărei construcție a fost terminată în anul 1898 – i s-au adăugat copertina peronului principal și s-au finalizat lucrările unor pavilioane anexe) statul român a plătit chirie guvernului de la Viena spre a folosi o parte din Gara Ițcani pentru Vama românească. Cu siguranță că Iosif Berman (fiul lui David Berman, un evreu naturalizat care, pentru că a participat ca voluntar la Războiul de Independență unde a fost rănit în luptele de la Plevna, a fost decorat cu “Virtutea Militară” și împroprietărit cu un lot de pământ), care avea zece ani când în impunătoarea Gară Burdujeni (construită după modelul gării elvețiene din Fribourg, din cărămidă roșie lustruită provenind de la fabrica de cărămidă și țiglă de la Ciurea – Iași, pe care a ridicat-o, în anul 1891, ing. Gheorghe Duca, directorul general al CFR) privea adeseori la trenurile care treceau peste frontiera românească. Monumentala gară de călători, cu o sală de vamă unicat a arhitecturii feroviare, își va pierde însă din importanță după Unirea din anul 1918, când vor înceta operațiunile specifice activității de frontieră.
– La 18 ani, fotoreporter la ziarele “Adevărul” și “Dimineața”
La vremea aceea, în care Burdujeniul și Suceava erau despărțite de granița dintre Regat și Bucovina, se trecea totuși lesne dintr-o parte în cealaltă. Sucevenii, supuși ai măriei sale împăratul Franz Joseph, treceau adesea podul spre a poposi în cârciumile cu vin bun din târgul Burdujenilor, iar comercianții din Regat își desfăceau produsele în piețele și prăvăliile urbei. Iosif Berman a urmat liceul la Suceava și a avut de timpuriu o pasiune pentru fotografie, petrecându-și o mare parte a timpului în compania fotografilor ambulanți sau frecventând atelierele din oraș. Suceava avea pe atunci câteva ateliere fotografice, iar unul dintre ele, cel al lui J. Chrzanowski, a rămas (atât printr-o imagine de exterior, cât și prin cea a salonului în care se vede cum pozează un client în fața aparatului cu burduf pe trepied) imortalizat pe o carte poștală din anul 1910. La vârsta de 18 ani, tânărul Iosif Berman, mizând pe cunoștințele și abilitățile lui de fotograf dobândite prin atelierele sucevene, ia calea capitalei și reușește, prin concurs, să se angajeze și să lucreze ca fotoreporter la ziarele “Adevărul” (cotidian de orientare democratică fondat în anul 1888, al cărui prim director a fost Alexandru V. Beldiman) și “Dimineața” (ziar apărut inițial cu titlul de “Adevărul de dimineață”, dar care și-a schimbat numele din decembrie 1904) unde-și începe cariera care-l va poziționa în fruntea profesioniștilor artei fotografice interbelice.
– Fotoreporter alături de jurnaliștii Brunea Fox și Geo Bogza, fotograf de teren al sociologului Dimitrie Gusti și fotograful oficial al Curții Regale
Odată cu declanșarea primei conflagrații mondiale, Iosif Berman surprinde imagini din zonele de acțiune ale trupelor armatei române, ajungând ca fotoreporter, în anul 1917, în Rusia, unde izbucnise războiul civil între bolșevicii roșii și trupele albe pro-țariste. Clișeele îi sunt însă confiscate și distruse, iar Berman, care străbate Imperiul țarist în prăbușire, ajunge tocmai la Novorosiisk, unde-o cunoaște pe Raisa, care-i va deveni curând soție. În Rusia li se naște și prima lor fiică, Luiza, cea care se va îngriji ulterior de păstrarea memoriei sale atât ca părinte, cât și ca artist fotograf. Revenit împreună cu familia în țară, după o escală la Constantinopol, de unde trimite fotoreportaje la mai multe publicații românești, dar și din străinătate, Iosif Berman ajunge să lucreze cu celebrul reporter F. Brunea Fox, căruia-i ilustrează textele jurnalistice (și care afirma că nu-și poate închipui reportajele sale altfel decât ilustrate de Iosif Berman) și mai târziu cu Geo Bogza, care l-a numit “omul cu o mie de ochi”. Este perioada în care Berman devine fotograful de teren al etnologului Dimitrie Gusti (membru al Academiei Române din anul 1919 și ulterior președinte al acesteia, fondatorul Școlii sociologice de la București, cel care a fundamentat metoda monografică și a inițiat și îndrumat activitatea de cercetare monografică a satelor din România punând, împreună cu Victor Ion Popa și H.H. Stahl, bazele Muzeului Satului) și poate fi considerat, prin mărturiile vizuale pe care le-a imortalizat, coautor al imaginii tipice a țăranului român. Probabil că tot prin mijlocirea prof. univ. Dimitrie Gusti, ajuns ministru al Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor, care din anul 1934 a devenit directorul general al Fundației Culturale “Principele Carol” (așezământ creat în anul 1922 în vederea asigurării, printr-o rețea de unități aparținătoare căminelor culturale – biblioteci, muzee etnografice locale, cooperative menite să regenereze industriile casnice, școli țărănești – ridicarea culturală și implicit materială a satelor), Iosif Berman a fost numit și recunoscut ca fotograf oficial al Curții Regale. Devine cunoscut atât prin fotografiile sale în care surprinde evenimente de la curte, manifestări politice sau mondene, dar și secvențe din viața de zi cu zi a capitalei sau din diverse locuri din țară. Momente deosebite ale anilor interbelici, incendiul sondelor de la Moreni sau al bisericii din Costești, înmormântarea Reginei Maria sau jubileul podului de la Cernavodă, ne-au rămas ca mărturie imortalizate în alb și negru de aparatul lui Iosif Berman.
– “A trăit atâta vreme cât a putut fotografia”
Dar istoria se afla în schimbare. Odată cu venirea la putere a guvernului Goga-Cuza, publicațiile “Adevărul” și “Dimineața” (ziarele “jidovite” ale vremii) își încetează apariția. Studioul și laboratorul foto de la redacția “Dimineții” sunt închise, aparatele de fotografiat și toate ustensilele și clișeele fotografice sunt confiscate și evreului Iosif Berman i se interzice să mai profeseze. Fiica sa Luiza și-l amintește plângând că nu-și mai putea exercita meseria care însemna totul pentru el. Pe fondul unei boli mai vechi, amplificată de nenorocirea care s-a abătut asupra lui, Iosif Berman se stinge din viață la vârsta de 49 de ani, în anul 1941, după un ultim revelion petrecut împreună cu familia. Din păcate, clișeele de sticlă și fotografiile care au mai rămas după el au fost împărțite între mai multe instituții muzeale, au dispărut sau au fost distruse, iar unora li s-a înstrăinat între timp numele autorului. Geo Bogza îl pomenea după câțiva ani de la dispariție spunând: “Vă mai aduceți aminte de fotografiile lui Berman?…Unele dintre ele făceau aproape cît o pagină de Gorki”, iar Brunea Fox, jurnalistul cu care a lucrat vreme îndelungată, spunea despre el că “a trăit atâta vreme cât a putut fotografia”.